o sa las un pic la o parte cadrul lingvisticii textuale (care ar putea oferi destul de multe in sensul descrierii a ce este un text si a diferitor practici textuale) si sa trec la un fel de... hai sa-i spunem pragmatica sau context retoric, in care sa situez practica lecturii.
asa - situatia concreta a lecturii e ca stau cu un text in fata. dupa blanchot, textul e doar o suma de pete negre pe o hartie - si lectura e cea care, intr-un anumit sens, face ca textul sa devina opera. asta merge in acelasi context cu un mod de a interpreta conceptul de 'sens' - ca ceva care se intampla intre, nu in mintea celui care citeste / asculta, si nu in structura interna a frazelor si nici in modul lor de a se lega una cu cealalta.
daca ma bazez pe felul asta de a concepe sensul - ca fenomen relational - atunci ar tb sa-mi dau seama cu cine intru intr-o relatie si ce fel de relatie e asta.
unii ar spune ca intru in relatie cu textul - cu felul in care se leaga frazele in el, cu opozitiile din interiorul lui, cu o anumita calitate estetica pe care o are. si ei ar spune ca textul vb de la sine, si nu are nevoie de un autor - ca autorul e ceva care poate fi trecut pe plan secund. da, este o relatie - buber ar spune ca e o relatie de tip 'eu-acela', in care il experimentezi pe celalalt ca obiect, nu in diferenta lui fata de tine si nu in prezenta lui alaturi - o relatie in care accentul e pus pe tine, nu pe ceea ce se intampla intre voi. la nivelul asta totul e clar, si am citit destul de multe texte in modul asta - si am scris despre lecturile pe care le-am facut asa. dar nu sunt sigur ca toate momentele in care am citit vreun text au fost de tipul 'eu-acela'
altii ar urma un model 'clasic' :p si ar spune ca 'autorul' incearca sa transmita ceva prin textul ala, si ca intru in relatie cu autorul. dar autorul e absent, si textul e cel care marcheaza cumva absenta asta a lui - daca el ar fi aici, alaturi de mine, nu ar fi nevoie de text, pt ca ar putea sa-mi vorbeasca - si vocea lui, si prezenta lui alaturi ar fi cele cu care as putea intra intr-un dialog pe bune, asa cum nu pot sa intru cu ceva doar imaginat. desi, daca ma gandesc m bine, ar putea fi o problema personala - adica eu sa fiu cel care rateaza dialogul cu autorul, desi el imi adreseaza chemarea prin text.
m multe sanse ar avea ceea ce spune bakhtin - ca in text exista autor, emitator si receptor - si ca textul compus de autor presupune intotdeauna un personaj, diferit de autorul insusi, care se adreseaza cuiva, diferit (daca inteleg eu bine) de mine ca cititor. si autorul a scris textul asta asteptand un raspuns de la cititor - altfel nu s-ar fi chinuit. raspunsul poate fi un zambet sau acel 'da' tacut de care vb blanchot - sau poate fi o schimbare de atitudine sau wtv. si sensul se creeaza prin acest raspuns activ la textul pe care il am in fata, si ca intru in relatie cu el anume pt ca asteapta un raspuns - de la dezacord la acceptare neconditionata si tacuta. in sensul asta, intrarea in relatie se produce atunci cand eu, ca cititor, presupun:
a) ca exista un autor care a vrut sa-mi spuna ceva
b) ca lucrurile pe care le spune sau insusi autorul sunt importante pt mine - si sunt deschis pentru ele
c) incerc sa fiu constient de diferenta dintre noi - faptul ca ceea ce cred eu despre unele lucruri s-ar putea sa fie diferit de ceea ce crede el - si sa incerc sa raspund la ceea ce spune el. si pentru ca nu-i pot raspunde lui, in mod direct, raspund la ceea ce a scris el - prin atitudine si ganduri si actiuni (la urma urmei, sa arunc cartea intr-un perete poate fi si ea o forma de raspuns)
bakhtin introduce in contextul asta 2 termeni - 'interogare' si 'conversatie' - si spune ca acolo unde exista astea doua lucruri, exista si dialog. numai ca, atunci cand formulez intrebari ref la text, nu ma adresez lui la pers. II - 'ce vrei sa spui tu, textule' si nici 'ce ai vrut sa spui tu, autorule' - si nu am senzatia unei relatii cu ei, asa cum o am cand intreb ceva pe cineva drag si prezent alaturi - si nici mie nu mi le adresez. aspectul de 'conversatie', da, poate fi manifestat prin reactia de raspuns fata de text - dar nu sunt sigur ca 'interogarea' ii e adresata anume lui. decat in cazul in care il cunosc, si pot sa-mi permit sa-l intreb. dar daca, asa cum se intampla de obicei, nu-l cunosc sau a murit? nu stiu cui ma adresez cand pun intrebari.
o alta intrebare importanta in contextul asta relational e 'pt cine citesc?'. daca o fac doar pt mine, e ca un fel de masturbare - placuta uneori, dar pe care acum o evit pt ca e trista si compulsiva si nu presupune o relatie cu celalalt (iar eu vreau acum ca viata mea intreaga sa fie o relatie, sa fie deschidere pt Celalalt - da, stiu ca e greu, dar simt ca asta vreau). nu am senzatia asta de izolare si blocare intr-o identitate certa si definita si totalizatoare si monologica atunci cand citesc - cand citesc ma simt viu, alert si atent, simt ca sunt in dialog cu cineva, dar nu pot sa-mi dau seama cu cine - si atunci, probabil, nici nu e dialog - daca adresantul nu e clar si nu-i pot spune pe nume (sau poate e, pur si simplu eu nu reusesc sa formulez in mod rational cui ma adresez, dar simt asta in mod intuitiv).
aici cred ca ar intra in scena epicur - care spunea ca una dintre cele mai frumoase practici filosofice e sa citesti impreuna cu cineva - pentru cineva si pentru tine - pentru a construi, astfel, impreuna, un sens -
e foarte frumos cand acest cineva este alaturi (cum s-a intamplat la cateva ore de traducerea si interpretarea textului antic, cum as vrea sa fie la seminariile pe care o sa le fac, si cum s-a intamplat de cateva ori cd citeam cu prietenii mei) - dar poti citi pentru cineva care nu este neaparat alaturi de tine -
probabil asta e una dintre teoriile cu care pot lucra cel m bine. adica inteleg de ce e asa - si de ce unii oameni fac asa. unii profi care imi plac citesc mereu pt noi tot felul de texte despre care vorbim si care ii schimba si-i fac sa relationeze cu noi altfel, m plin si m frumos. unii scriu despre textele astea (si scriitura lor exprima sensul asta relational, produs intre ei si text - scriitura lor e un fel de raspuns la text). unii citesc pt a le vorbi altora - si a relationa astfel cu ei.
poate fi vorba si de o relatie dialogica intrapersonala - textul ca un fel de mediator intre diferite parti din tine, ca ceva care le permite sa intre in dialog anume lor - dar la asta voi incerca sa ma gandesc data viitoare.
Friday, November 14, 2008
Saturday, November 8, 2008
(am vb azi cu cineva)
am vb azi cu cineva despre cei care preiau de la altii tot felul de chestii - modele de comportament, ticuri, feluri de a vorbi / asculta :) si despre atitudinea mea cd asta se intampla cu mine. cand unele persoane repeta lucrurile pe care le fac eu, si le repeta anume pt ca sunt ale mele.
mi-ar placea, de exemplu, ca lumea sa se asculte reciproc si sa fie deschisa fata de altii nu pt ca eu sunt asa, sau pt ca cineva spune ca asa e bine, dar pt ca isi dau seama ca asta e ok. pt ca atunci o atitudine de genul asta e asumata, cumva, si am senzatia ca o persoana de genul asta controleaza m bine situatia comunicativa :p si ca situatia e atunci m frumoasa si e m apropiata de ceea ce ar fi o relatie directa, in care il accepti pe celalalt chiar si daca nu-l intelegi, si esti alaturi de el / fatza catre fatza, cum ar spune cineva pe care imi place sa-l citesc :)
asa ca intrebarea mea de azi e : ce crezi ca e ok, sa fii nice cu altcineva pt ca asa ai vazut la oamenii care iti plac sau sa fii nice cu el / ea pt ca asa crezi tu ca e bine? exista o diferenta intre atitudinile astea 2?
mi-ar placea, de exemplu, ca lumea sa se asculte reciproc si sa fie deschisa fata de altii nu pt ca eu sunt asa, sau pt ca cineva spune ca asa e bine, dar pt ca isi dau seama ca asta e ok. pt ca atunci o atitudine de genul asta e asumata, cumva, si am senzatia ca o persoana de genul asta controleaza m bine situatia comunicativa :p si ca situatia e atunci m frumoasa si e m apropiata de ceea ce ar fi o relatie directa, in care il accepti pe celalalt chiar si daca nu-l intelegi, si esti alaturi de el / fatza catre fatza, cum ar spune cineva pe care imi place sa-l citesc :)
asa ca intrebarea mea de azi e : ce crezi ca e ok, sa fii nice cu altcineva pt ca asa ai vazut la oamenii care iti plac sau sa fii nice cu el / ea pt ca asa crezi tu ca e bine? exista o diferenta intre atitudinile astea 2?
Sunday, November 2, 2008
(bjork)
inca ceva fain
aici bjork vbeste despre televiziune, in felul in care vbeste bjork despre lucruri :)
si e senzatia aia hipnotica :)
in afara de faptul ca sunt fan ruxandra novac, sunt si fan bjork :)
aici bjork vbeste despre televiziune, in felul in care vbeste bjork despre lucruri :)
si e senzatia aia hipnotica :)
in afara de faptul ca sunt fan ruxandra novac, sunt si fan bjork :)
Sunday, October 19, 2008
Friday, October 10, 2008
(over and over and over and over again)
sunt din nou dependent de pastilele de durere de cap.
le iau de fiecare data cand simt ca incepe sa ma doara, cate doua, apoi inca doua daca ma doare in continuare.
sunt unele dureri care nu trec, si probabil ca celelalte mi-ar trece intr-o ora or so si daca n-as lua pastile.
uneori, dupa ce am luat prea multe pastile, ma misc haotic si rad mult. uneori vreau sa stau neaparat cu cineva, alteori doar sa ma inchid in casa si sa ma intind in intuneric pe patul de la mine din camera. numai ca sa-mi dau seama ca, atunci cand stau intins, durerea se intensifica si tb sa gasesc alta pozitie.
nu stiu cand a inceput totul. o vreme scriam jurnal, l-am recitit acum vreo luna, si singurul lucru pe care il recunosteam de acolo era durerea de cap.
cand eram in anul III de facultate, durerile au inceput sa fie zilnice. si sa dureze multmult. tot ce puteam face atunci era sa ma duc pe pervazul de langa wc-uri. wc-urile baietilor erau la etaj, si in facultatea de litere nu erau m mult de 10 baieti, asa ca nu trecea aproape nimeni. tot ce puteam face era sa stau nemiscat acolo. durerea nu ma lasa sa ma gandesc la nimic altceva. nici macar sa-mi spun ca mi-e rau. uneori imi curgeau lacrimi pe obraz. de la sine. asta m ales cand ma durea in regiunea ochiului stang.
odata, pe cand lucram in nocturna la radio, am dat de un text care zicea ca, atunci cand incepe migrena, nu tb sa vb cu durerea, dar cu corpul tau - si sa-l convingi sa-i dea drumul durerii asteia, s-o lase sa plece, pt ca ea e ceva strain de tine. pe vremea aia scriam poeme despre ce face corpul meu - cum sta el pe pervaz si-si impleteste barba si se gandeste la toti oamenii pe care ii iubeste. asta atunci cand durerea nu e prea mare si se m poate gandi. uneori m vreau sa scriu despre ce face corpul meu in anumite momente. dar vreau sa scriu si despre corpurile altora.
cand prietenii mei care scriu ma intrebau de ce bag corpul in toate textele, le spuneam ca toti avem un corp. si ca sunt unele lucruri pe care le simtim la fel. modul in care haina ne atinge umerii. textura blugilor cand ne punem mainile pe genunchi. felul in care vantul atinge pielea capului dupa ce ti-ai ras parul, m ales daca il purtai lung inainte. fularul de lana care iti irita gatul dar iti place prea tare ca sa nu-l m porti. si ca, daca scriu despre lucrurile astea, o sa pot stabili m usor contactul cu ei.
acum scriu despre lucrurile pe care le aud si cele pe care le ascult. dar deja stiu ca nu toti auzim si ascultam la fel. si ca asta e strict despre mine. desi as vrea sa fie despre altcineva, e strict despre mine. ca si cum as fi blocat intre timpan si creier, in regiunea in care sunetele se amplifica. si nu intre timpanul si creierul altcuiva, dar al meu, numai al meu.
asta poate fi ceea ce unii numesc disperare.
ei spun ca disperarea e atunci cand nu m vrei sa fii tu, cand vrei doar sa fii altcineva, dar nu poti fi, nu poti scapa de tine. ca tb sa te suporti pana la capat. si ca nici moartea nu te poate scapa de asta. daca m poti muri.
si ca atunci cand vrei prea tare sa fii tu insuti, tot disperare e.
eu unul stiu ca vreau, totusi, sa fiu altcineva.
uneori, cand vad o fata frumoasa si trista care sta in fatza mea si fumeaza, imi zic ca vreau sa fiu ea. nu ca ea, nu cu gesturile ei line si armonioase, nu cu privirea lasata in jos, nici ca vreau s-o imbratisez si sa tac alaturi de ea si, dupa cateva ore, s-o intreb 'e totul in regula?' - dar sa fiu ea.
asta e una din fantasmele mele. ma uit la ea si zambesc. si nu ma apropii niciodata.
de fapt, o singura data, cand aveam vreo 15 ani si am vazut o fata cu un piercing in spranceana care plangea in spatele bibliotecii nationale. tin minte ca m-am apropiat de ea, am intrebat-o ceva, dar era vorbitoare de rusa, si pe atunci nu stiam rusa atat de bine incat sa pot vorbi cu ea. si i-am spus asta.
poate e aceeasi frica de atunci.
poate e alta frica.
poate ma tem ca as reusi, atunci, sa ma pierd, sa scap definitiv de mine, deci sa fac exact ceea ce-mi visez.
e straniu cu dorinta asta de a te pierde. kierkegaard spunea ca, atunci cand vrei sa fii intr-un mod anume, ca vrei sa-ti traiesti viata asa cum ti-o concepi, ca vrei sa fii asa cum iti imaginezi ca ar fi bine sa fii, tot ce vrei, de fapt, e sa scapi de tine, cel care esti acum. si cred ca asa e si cu mine.
le iau de fiecare data cand simt ca incepe sa ma doara, cate doua, apoi inca doua daca ma doare in continuare.
sunt unele dureri care nu trec, si probabil ca celelalte mi-ar trece intr-o ora or so si daca n-as lua pastile.
uneori, dupa ce am luat prea multe pastile, ma misc haotic si rad mult. uneori vreau sa stau neaparat cu cineva, alteori doar sa ma inchid in casa si sa ma intind in intuneric pe patul de la mine din camera. numai ca sa-mi dau seama ca, atunci cand stau intins, durerea se intensifica si tb sa gasesc alta pozitie.
nu stiu cand a inceput totul. o vreme scriam jurnal, l-am recitit acum vreo luna, si singurul lucru pe care il recunosteam de acolo era durerea de cap.
cand eram in anul III de facultate, durerile au inceput sa fie zilnice. si sa dureze multmult. tot ce puteam face atunci era sa ma duc pe pervazul de langa wc-uri. wc-urile baietilor erau la etaj, si in facultatea de litere nu erau m mult de 10 baieti, asa ca nu trecea aproape nimeni. tot ce puteam face era sa stau nemiscat acolo. durerea nu ma lasa sa ma gandesc la nimic altceva. nici macar sa-mi spun ca mi-e rau. uneori imi curgeau lacrimi pe obraz. de la sine. asta m ales cand ma durea in regiunea ochiului stang.
odata, pe cand lucram in nocturna la radio, am dat de un text care zicea ca, atunci cand incepe migrena, nu tb sa vb cu durerea, dar cu corpul tau - si sa-l convingi sa-i dea drumul durerii asteia, s-o lase sa plece, pt ca ea e ceva strain de tine. pe vremea aia scriam poeme despre ce face corpul meu - cum sta el pe pervaz si-si impleteste barba si se gandeste la toti oamenii pe care ii iubeste. asta atunci cand durerea nu e prea mare si se m poate gandi. uneori m vreau sa scriu despre ce face corpul meu in anumite momente. dar vreau sa scriu si despre corpurile altora.
cand prietenii mei care scriu ma intrebau de ce bag corpul in toate textele, le spuneam ca toti avem un corp. si ca sunt unele lucruri pe care le simtim la fel. modul in care haina ne atinge umerii. textura blugilor cand ne punem mainile pe genunchi. felul in care vantul atinge pielea capului dupa ce ti-ai ras parul, m ales daca il purtai lung inainte. fularul de lana care iti irita gatul dar iti place prea tare ca sa nu-l m porti. si ca, daca scriu despre lucrurile astea, o sa pot stabili m usor contactul cu ei.
acum scriu despre lucrurile pe care le aud si cele pe care le ascult. dar deja stiu ca nu toti auzim si ascultam la fel. si ca asta e strict despre mine. desi as vrea sa fie despre altcineva, e strict despre mine. ca si cum as fi blocat intre timpan si creier, in regiunea in care sunetele se amplifica. si nu intre timpanul si creierul altcuiva, dar al meu, numai al meu.
asta poate fi ceea ce unii numesc disperare.
ei spun ca disperarea e atunci cand nu m vrei sa fii tu, cand vrei doar sa fii altcineva, dar nu poti fi, nu poti scapa de tine. ca tb sa te suporti pana la capat. si ca nici moartea nu te poate scapa de asta. daca m poti muri.
si ca atunci cand vrei prea tare sa fii tu insuti, tot disperare e.
eu unul stiu ca vreau, totusi, sa fiu altcineva.
uneori, cand vad o fata frumoasa si trista care sta in fatza mea si fumeaza, imi zic ca vreau sa fiu ea. nu ca ea, nu cu gesturile ei line si armonioase, nu cu privirea lasata in jos, nici ca vreau s-o imbratisez si sa tac alaturi de ea si, dupa cateva ore, s-o intreb 'e totul in regula?' - dar sa fiu ea.
asta e una din fantasmele mele. ma uit la ea si zambesc. si nu ma apropii niciodata.
de fapt, o singura data, cand aveam vreo 15 ani si am vazut o fata cu un piercing in spranceana care plangea in spatele bibliotecii nationale. tin minte ca m-am apropiat de ea, am intrebat-o ceva, dar era vorbitoare de rusa, si pe atunci nu stiam rusa atat de bine incat sa pot vorbi cu ea. si i-am spus asta.
poate e aceeasi frica de atunci.
poate e alta frica.
poate ma tem ca as reusi, atunci, sa ma pierd, sa scap definitiv de mine, deci sa fac exact ceea ce-mi visez.
e straniu cu dorinta asta de a te pierde. kierkegaard spunea ca, atunci cand vrei sa fii intr-un mod anume, ca vrei sa-ti traiesti viata asa cum ti-o concepi, ca vrei sa fii asa cum iti imaginezi ca ar fi bine sa fii, tot ce vrei, de fapt, e sa scapi de tine, cel care esti acum. si cred ca asa e si cu mine.
Thursday, October 2, 2008
(un fel de a asculta / un fel de a vorbi : 3)
acum si niste exercitii. sunt m mult pe partea cu ascultarea, dar unii oameni care imi plac spun ca nu e prea mare diferenta intre ascultare si vorbire, si ca ambele se conditioneaza reciproc.
daca o sa experimentati cu chestiile astea, mi-ar placea sa stiu si cum vi s-a parut.
pt toate exercitiile astea, e nevoie numai de 2 oameni si de un loc calm:)
rolurile de 'vorbitor' si 'ascultator' sunt repartizate de la bun inceput, dupa aia se pot schimba. daca faceti exercitiile astea intr-un grup m mare si ramane o persoana in plus, ea poate sta alaturi de o 'pereche' ca observator / 'ascultator' suplimentar. durata fiecarui exercitiu este de 5 minute.
1. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el, care ii trezeste anumite emotii. ascultati si, la un moment dat, cand simtiti ca e in regula, incercati sa-l consolati, daca e ceva care vi se pare negativ - sa-i spuneti ca o sa treaca sau ca ati avut si voi experiente similare.
2. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. la un moment dat, cand simtiti ca e in regula, dati-i un sfat - cum ar fi trebuit sa procedeze, sau cum ati fi procedat voi in locul lui.
3. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. ascultati-l f atent si incercati sa nu va ganditi la ce credeti voi despre experienta lui, sa nu-l 'diagnosticati', dar sa va dati seama care erau sentimentele si necesitatile lui in raport cu ceea ce povesteste. atunci cand nu sunteti siguri daca ati intuit corect, intrebati-l ceva de genul 'te simti / simteai.... pt ca aveai nevoie de?'.
4. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. incercati sa interpretati la nivel intelectual ceea ce spune si, atunci cand ceva va pare confuz, sa puneti intrebari de clarificare, ceva de genul: 'ce e pt tine prietenia? dar cum ar vedea lucrurile persoana despre care vorbesti? ce vrei sa spui prin 'prietenul meu?'.
5. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. ascultati-l f atent si pastrati tacerea pana 'vorbitorul' termina de povestit. lucrurile la care va ganditi nu sunt nici exprimate, nici reprimate, pur si simplu atentia voastra nu se focalizeaza pe ele, dar pe ceea ce spune el. daca sunt pauze lungi de tacere, nu incercati sa le umpleti cu nimic - pur si simplu fiti atent la el. asta nu inseamna neaparat a-l privi direct in ochi:)
cam astea ar fi niste exercitii de baza pe ascultare. dupa ce, pastrand rolurile stabilite initial, le-ati facut pe toate 5, schimbati-va rolurile - 'vorbitorul' devine 'ascultator' si invers. dupa ce ati trecut din nou prin toate 5, vorbiti despre cum vi s-a parut sa le faceti, cum s-a simtit 'vorbitorul' in timpul acestor moduri diferite de ascultare, despre cat de greu (sau usor) vi s-a parut sa le faceti ca 'ascultatori', despre care sunt modurile pe care ati vrea sa le aplicati in viata cotidiana.
daca o sa experimentati cu chestiile astea, mi-ar placea sa stiu si cum vi s-a parut.
pt toate exercitiile astea, e nevoie numai de 2 oameni si de un loc calm:)
rolurile de 'vorbitor' si 'ascultator' sunt repartizate de la bun inceput, dupa aia se pot schimba. daca faceti exercitiile astea intr-un grup m mare si ramane o persoana in plus, ea poate sta alaturi de o 'pereche' ca observator / 'ascultator' suplimentar. durata fiecarui exercitiu este de 5 minute.
1. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el, care ii trezeste anumite emotii. ascultati si, la un moment dat, cand simtiti ca e in regula, incercati sa-l consolati, daca e ceva care vi se pare negativ - sa-i spuneti ca o sa treaca sau ca ati avut si voi experiente similare.
2. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. la un moment dat, cand simtiti ca e in regula, dati-i un sfat - cum ar fi trebuit sa procedeze, sau cum ati fi procedat voi in locul lui.
3. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. ascultati-l f atent si incercati sa nu va ganditi la ce credeti voi despre experienta lui, sa nu-l 'diagnosticati', dar sa va dati seama care erau sentimentele si necesitatile lui in raport cu ceea ce povesteste. atunci cand nu sunteti siguri daca ati intuit corect, intrebati-l ceva de genul 'te simti / simteai.... pt ca aveai nevoie de?'.
4. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. incercati sa interpretati la nivel intelectual ceea ce spune si, atunci cand ceva va pare confuz, sa puneti intrebari de clarificare, ceva de genul: 'ce e pt tine prietenia? dar cum ar vedea lucrurile persoana despre care vorbesti? ce vrei sa spui prin 'prietenul meu?'.
5. rugati 'vorbitorul' sa povesteasca o experienta semnificativa pt el. ascultati-l f atent si pastrati tacerea pana 'vorbitorul' termina de povestit. lucrurile la care va ganditi nu sunt nici exprimate, nici reprimate, pur si simplu atentia voastra nu se focalizeaza pe ele, dar pe ceea ce spune el. daca sunt pauze lungi de tacere, nu incercati sa le umpleti cu nimic - pur si simplu fiti atent la el. asta nu inseamna neaparat a-l privi direct in ochi:)
cam astea ar fi niste exercitii de baza pe ascultare. dupa ce, pastrand rolurile stabilite initial, le-ati facut pe toate 5, schimbati-va rolurile - 'vorbitorul' devine 'ascultator' si invers. dupa ce ati trecut din nou prin toate 5, vorbiti despre cum vi s-a parut sa le faceti, cum s-a simtit 'vorbitorul' in timpul acestor moduri diferite de ascultare, despre cat de greu (sau usor) vi s-a parut sa le faceti ca 'ascultatori', despre care sunt modurile pe care ati vrea sa le aplicati in viata cotidiana.
Wednesday, September 24, 2008
(un fel de a asculta / un fel de a vorbi : 2)
asa. am inceput aici un fel de serie despre felul de a vbi si cel de a asculta care imi plac mie. ziceam de 'limbaj exact'. acum as vrea sa nuantez putin, si pt asta o sa am nevoie de o notiune f faina - 'act ilocutionar'.
e o notiune despre care au scris tare mult austin si searle, 2 filosofi ai limbajului. basically, ei afirma ca in vorbire se intampla mult m mult decat producerea de sunete, articulate in cuvinte. atunci cand vbm, vrem sa facem ceva cu ceea ce spunem - sa convingem pe cineva de ceva, sa ne cerem scuze sau sa multumim. 'a convinge', 'a-si cere scuze' sau 'a multumi' sunt ceea ce numesc ei acte ilocutionare - si ele functioneaza dupa niste reguli si au o structura determinata. austin spunea ca exista minimum 1000 asemenea acte posibile de vorbire.
de f multe ori, atunci cand vorbim, credem ca rugam pe cineva ceva ('a ruga' ca act ilocutionar), dar ceea ce facem efectiv e sa dam un ordin (si actul nostru ilocutionar e 'a ordona' si e perceput ca atare). sau credem ca ne manifestam empatia, dar, de fapt, dam sfaturi. adica intentia noastra si realizarea efectiva a actului ilocutionar / actului de vorbire difera. si asa ne miram ca ordinele noastre (despre care credem ca sunt rugaminti) sau sfaturile (despre care credem ca sunt reactii empatice) nu fac altceva decat sa enerveze persoana cu care vorbim - pentru ca nu sunt adecvate situatiei concrete.
un alt aspect important in felul asta de a vbi si de a asculta este ceea ce am putea numi 'situare afectiva' in raport cu celalalt, dar m mult despre asta in postul urmator.
e o notiune despre care au scris tare mult austin si searle, 2 filosofi ai limbajului. basically, ei afirma ca in vorbire se intampla mult m mult decat producerea de sunete, articulate in cuvinte. atunci cand vbm, vrem sa facem ceva cu ceea ce spunem - sa convingem pe cineva de ceva, sa ne cerem scuze sau sa multumim. 'a convinge', 'a-si cere scuze' sau 'a multumi' sunt ceea ce numesc ei acte ilocutionare - si ele functioneaza dupa niste reguli si au o structura determinata. austin spunea ca exista minimum 1000 asemenea acte posibile de vorbire.
de f multe ori, atunci cand vorbim, credem ca rugam pe cineva ceva ('a ruga' ca act ilocutionar), dar ceea ce facem efectiv e sa dam un ordin (si actul nostru ilocutionar e 'a ordona' si e perceput ca atare). sau credem ca ne manifestam empatia, dar, de fapt, dam sfaturi. adica intentia noastra si realizarea efectiva a actului ilocutionar / actului de vorbire difera. si asa ne miram ca ordinele noastre (despre care credem ca sunt rugaminti) sau sfaturile (despre care credem ca sunt reactii empatice) nu fac altceva decat sa enerveze persoana cu care vorbim - pentru ca nu sunt adecvate situatiei concrete.
un alt aspect important in felul asta de a vbi si de a asculta este ceea ce am putea numi 'situare afectiva' in raport cu celalalt, dar m mult despre asta in postul urmator.
Subscribe to:
Posts (Atom)
