in ce masura putem spune, totusi, atunci cand citim un text, ca intram in contact / dialog cu autorul?
cred ca numai in masura in care autorul este prezent in text prin vocea care il nareaza. sunt unele voci atat de distincte si de clare, incat parca ar crea un fel de prezenta alaturi de noi. si nu este vorba de autorul 'fizic', real, dar de ceva ce reconstituim atunci cand intelegem, in procesul intelegerii noastre.
atunci cand citim, repetam in minte (sau in soapta, atunci cand vocalizam) cuvintele celuilalt - si imaginam prezenta lui alaturi de noi, o reconstituim, cumva, din discursul pe care il citim. si, daca incercam sa-l intelegem si sa fim empatici cu el - empatia ca baza pentru relationare - intram, probabil, in dialog.
bakhtin spune ca orice intelegere e dialog, pt ca presupune crearea unui sens ca raspuns la un enunt care ne este dat - si, in masura in care intelegem ceea ce citim, lectura noastra se transforma in dialog. pentru ca, spune el, este intre doua constiinte - si in dialog este prezent, pe langa cuplul emitator / receptor, si cel care intelege - intelegere manifestata ca acord, dorinta de a invata de la celalalt, dorinta de a cauta sens s.a.m.d. si toate reactiile de raspuns ale celui care intelege, in masura in care nu reprezinta doar o reluare a afirmatiilor celuilalt, sunt dialogice. acest 'al treilea' in dialog poate si sa nu fie adresantul / receptorul direct - adica pot fi si eu, ca cititor intamplator al unui text care nu-mi e adresat.
deci, pentru bakhtin, celalalt cu care intri in dialog poate fi si 'autorul' (constiinta autorului exprimata in text, desi mi se pare destul de problematic termenul) si textul insusi - in masura in care dialogul se produce intre enuntarea din text si enuntarea din mintea ta atunci cand il citesti, si intre ele exista ceva comun.
si dialogul, pentru el, reprezinta intelegere a unei enuntari si raspuns la aceasta - dar inca nu inteleg cui i se adreseaza acest raspuns. nu gasesc argumente ca mi-as adresa raspunsul textului ca atare.
deocamdata, inclin sa cred ca ar fi vorba de aceasta prezenta a 'vocii' din text - care este uneori aproape palpabila. sau poate fi si o parte din mine, si atunci ma raportez dialogic la mine insumi, dar inca nu stiu cum sa conceptualizez asta.
Saturday, November 15, 2008
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
10 comments:
buna.
mi se pare interesanta intrebarea initiala.
dar as vrea, totusi, sa te intreb: de ce consideri ca este atat de importanta chestiunea autorului? de ce sa cautam, in mod special, vocea autorului?
eu cred ca un dialog veritabil depaseste viziunea "ingusta" a autorului... insa pentru asta trebuie sa clarificam, desigur, ce este un dialog.
daca nu te-am plictisit deja, am putea sa discutam mai pe indelete.
ok, sunt curios cum raspunzi la primele intrebari.
buna :)
sigur ca nu ma plictisesti :)
toata faza asta pornise de la o chestie pe care o citeam la filosofii mei favoriti:P pe care o luasem de buna - ca, atunci cand citim ceva, lectura functioneaza ca dialog.
dar, asa cum ziceai tu, inainte de asta ar tb clarificat ce avem in vedere cand spunem 'dialog'.
pt mine, dialogul presupune prezenta-impreuna a 2 sau m multi oameni, care isi vorbesc si se asculta, si asa construiesc un sens impreuna. si senzatia pe care o ai atunci cand dialogul cu cineva se produce pe bune e ceva fff frumos.
de depasit viziunea unuia dintre participantii la dialog - sigur ca da, extinde viziunea fiecaruia.
si, cand am incercat sa aplic modelul asta al prezentei-impreuna la ceea ce se intampla in timpul lecturii, mi-am dat seama ca lucrurile sunt un pic m complexe decat mi-am imaginat. si ca, daca lucrez cu o serie de modele structuraliste ale lecturii (de certeau, de exemplu, cu lectura ca hoinareala prin text) atunci nu e prea clar cine sunt participantii la acel dialog si daca ceea ce se intampla in timpul lecturii e dialog sau nu.
una dintre primele ipoteze (daca acceptam ideea ca ceea ce se produce in timpul lecturii e dialog) ar fi ca cititorul intra in dialog cu autorul - si asta am incercat sa examinez aici. si singura 'urma' a autorului in text, din care am putea sa-l reconstituim pt un dialog, asa, ca o invocatie magica :) ar fi 'vocea' de care vbeam aici :)
o alta ipoteza ar fi ca intra in dialog cu textul - dar textul, daca il privesti ca text, nu e ceva cu care sa intri in dialog - il poti analiza, poti lucra cu el, dar ceea ce se intampla e o experienta strict personala, nu intersubiectiva ca in dialog.
si o alta ipoteza care ramane e ca textul favorizeaza un dialog intre diferite 'configuratii' din cititor - dar inca nu am incercat sa lucrez m mult cu ipoteza asta si sa-i vad implicatiile :)
faza e ca nu reusesc sa-mi dau seama daca (si cand) lectura e un dialog - si cine sunt cei care participa la dialogul asta.
tu cum crezi?
mersi pentru raspuns :)
pentru inceput, trebuie sa recunosc ca si eu mi-am pus anumite probleme pornind de la anumiti filosofi de care si acum ma simt strans legat. nici nu mai stiu, de altfel, unde incep eu si unde se termina autorul pe care l-am citit. chestiunea dialogului este una dintre problemele la care am inceput sa gandesc pornind de la lectura unor filosofi.
eu cred ca nici un dialog nu e cu putinta daca nu porneste de la o intrebare. a pune o intrebare, a te mentine in orizontul acesteia - iata care mi se pare ca este baza unui inceput de dialog.
ma gandesc in mod special la intrebare ca orizont al dialogului, pentru ca doar intrebarea pastreaza o anumita tensiune, pentru ca aceasta problematizeaza si mentine, in acest fel, dinamica unui dialog. cum am putea sa ne imaginam un dialog in lipsa unei probleme deschise de o intrebare? un dialog in care ne exprimam opinii, fara a le inscrie in deschisul unei intrebari, nu mai este un dialog ci doar un schimb banal de opinii. diferenta, mi se pare, majora - "a opina" si "a dialoga"...
dar cum sa ne inchipuim un dialog cu textul - instanta care, dupa cum spuneai, pare a se siuta in afara acestei scheme a dialogului? eu cred ca da, putem dialoga cu un text. putem dialoga cu un text in masura in care acesta ne interpeleaza, in masura in care ne pune o intrebare. a vedea un text nu ca un sir de raspunsuri moarte, ci ca incercari de a raspunde la o intrebare... a reusi sa regasesti intrebarea la care raspunde un text, a incerca sa raspunzi pe cont propriu la aceasta intrebare - iata cum, mi se pare, poate fi cu putinta un dialog cu textul...
trebuie sa te intreb, la randu-mi, ce parere ai?
aha, asta ar putea fi o varianta - intrebarea sa fie cea pusa de text, care sa functioneze ca un fel de chemare :)
sau, cum zici si tu, cea la care incearca textul sa raspunda - si interpretarea unui text sa fie determinarea acestei intebari, cum spunea cineva :)
eu nu stiu - cred ca intrebarea are un rol determinant in dialog, dar numai pana la o anumita etapa - ma gandesc la niste lucruri din 'the infinite conversation' a lui blanchot, un moment in care unul dintre personaje spune 'suntem prea aproape unul de altul ca sa ne mai punem intrebari'. am avut si eu senzatia asta in unele momente - si atunci am inceput sa caut alte 'principii' de determinare a ceea ce este dialog si ce nu.
una dintre cele m ok abordari mi s-a parut cea a lui david bohm - dialogul e atunci cand, in procesul comunicarii, participantii incearca sa produca impreuna un sens. nu sa ramana la un sens pe care il oferea, inainte, fiecare dintre ei unui anumit lucru - dar sensul sa fie creat impreuna.
pt asta e nevoie de o anumita sensibilitate si disponibilitate - disponibilitate pe care, cred, o manifesti ca raspuns la 'chemarea textului' de care vorbesti si tu.
e ceva cat de cat similar cu experienta ta?
cred si eu ca e nevoie de o anumita sensibilitate si deschidere fata de celalalt pentru a putea purta un dialog. problema e insa in ce masura reusim sa facem acest lucru.
in ce masura reusesc sa ma distantez suficient de mine insumi pentru a ma putea apropia de celalalt? si daca reusesc, nu cumva risc sa blochez orice dialog - caci ceea ce risc e poate, tocmai, propria mea pozitie, astfel incat sa nu mai stim cine cu cine mai dialogheaza?
ca sa revin la ceea ce spuneai si tu, despre conversatia infinita - cine cu cine mai dialogheaza daca, fiind atat de aproape unul de altul, nu mai incape nici o intrebare?
f bune intrebarile tale
intr-adevar, apropierea prea mare prezinta riscul stergerii / atenuarii diferentelor -
este o metafora pe care o foloseste blanchot cand vorbeste despre asta. el spune ceva de genul 'ei 2 stateau nu fata in fata, dar la un unghi fata de celalalt, ca si cum s-ar fi adresat impreuna unui al treilea' - si cred ca asta ar putea fi un lucru bun, un 'al treilea' imaginar, care, la urma urmei, ar putea fi conversatia insasi, situatia, ceea ce se intampla intre cei 2 - sau, daca esti religios, e clar cine e al treilea :) prezent mereu acolo unde intre cateva persoane este posibila dragostea si deschiderea si dialogul :)
acest al treilea ar putea sa fie cel care mediaza intre aceste 2 diferente si le lasa sa fie diferente, fara a se confunda - dar si fara a se nega una pe cealalta.
(zic 'negare' pt ca, de f multe ori, celalalt, m ales cand e trist / blocat in ceva, are nevoie pur si simplu sa fie ascultat, nu chestionat - pt ca o intrebare ar putea fi interpretata ca o 'punere la indoiala' a experientei lui - desi, in alte circumstante, anume intrebarea e cea care permite dialogul - anume capacitatea de a pune la indoiala
si in cazul asta crezi ca am putea vorbi despre doua tipuri de dialog? despre un dialog care presupune intrebarea ca punct de pornire, si altul care o exclude ca pe un obstacol?
crezi ca are cat de cat sens categorizarea asta?)
nu stiu daca am inteles prea bine rolul unui al treilea...
textul tau pastreaza ceva misterios atunci cand vorbesti de o a treia instanta... nu stiu cum s-o inteleg corect, ca sa pot raspunde cu sens.
daca ar fi vorba pur si simplu de o a treia persoana (mediatoare), atunci lucrurile par a se complica... caci ceea ce doresti sa transmiti unei partener de dialog nu este exact ceea ce ai spus, ci ceea ce a treia persoana (metiatoare) a inteles din ceea ce ai spus... mesaj frant, deci. sau, cel putin, asa cum l-a inteles/interpretat mediatorul.
dialog fara intrebare? sigur, n-as putea sa neg, din principiu, aceasta posibilitate. dar, si sper ca aici ai putea fi de acord, dialogul este ceva dinamic, ceva ce se misca. or, intrebarea este tocmai elementul care face ca dialogul sa aiba un curs, o miscare - intrebarea mobilizeaza partenerii de dialog. daca excludem intrebarea ca principiu al dialogului, ce punem in loc, in acelasi timp pastrand caracterul dinamic al dialogului?
nu stiu daca e vba de 'excluderea' intrebarii - cat de momente in care nu m are sens sa intrebi, momente in care 'iei de bun' ceea ce vine din partea celuilalt.
bakhtin scria odata ceva de genul 'chestionare si conversatie, deci dialog' :))) adica, pt el, chestionarea si conversatia sunt cele care constituie dialogul, daca functioneaza impreuna (asta daca interpretez eu corect). dar cred ca pot exista situatii in care predomina unul dintre aceste doua elemente, celalalt fiind lasat undeva in spate.
ref la 'prezenta unui al treilea' - e un fel de metafora pe care o foloseste blanchot, si care poate fi interpretata in m multe moduri, inclusiv religios. o sa incerc sa scriu m mult despre asta, ceva m tarziu, cand imi fac timp.
m intra, imi face placere sa dialogam :)
poate ca dominarea a altceva (a afirmatiei, a parerii, opiniei) asupra intrebarii presupune deja sfarsitul unui dialog?...
sfarsitul unui dialog si inceputul a ce? ar fi interesant, cred, de urmarit aceste momente ale unui inceput si sfarsit de dialog.
mersi si sper ca discursurile noastre sa se incruciseze si alta data.
incerc sa scriu acum un post nou (yaaaaaaaaay, dupa cat timp :P si numai datorita tie) despre un alt model al lecturii - un model care mi se pare diferit de cel dialogic. poate continuam acolo?
Post a Comment