in 'the practice of everyday life', michel de certeau incearca sa analizeze o serie de tactici si strategii ale 'producerii' in viata cotidiana - si se opreste si asupra lecturii.
'[...] the activity of reading has [...] all the characteristics of a silent production: the drift across the page, the metamorphosis of the text effected by the wandering eyes of the reader, the improvisation and expectation of meanings inferred from a few words, leaps over written spaces in an ephemeral dance. But since he is incapable of stockpiling (unless he writes or records), the reader cannot protect himself against the erosion of time (while reading, he forgets himself and he forgets what he has read) unless he buys the object (book, image) which is no more than a substitute (the spoor or promise) of moments 'lost" in reading. He insinuates into another person's text the ruses of pleasure and appropriation: he poaches on it, is transported into it, pluralizes himself in it like the internal rumblings of one's body. [...] The thin film of writing becomes a movement of strata, a play of spaces. A different world (the reader's) slips into the author's place.
This mutation makes the text habitable, like a rented apartment. It transforms another person's property into a space borrowed for a moment by a transient. Renters make comparable changes in an apartment they furnish with their acts and memories; as do speakers, in the language into which they insert both the messages of their native tongue and, through their accent, through their own "turns of phrase," etc., their own history; as do pedestrians, in the streets they fill with the forests of their desires and goals. In the same way the users of social codes turn them into metaphors and ellipses of their own quests. '
adica, daca inteleg eu bine, pentru certeau lectura (sau un anumit tip de lectura) e un fel de 'miscare libera prin text', un fel de hoinareala (el vb in alte locuri despre hoinareala prin oras ca o alta forma a practicii vietii cotidiene), in care cititorul e cel care are controlul - asa cum iti mobilezi un apartament cand te muti in el.
e vba aici de 'aproprierea' textului - care vine de la celalalt - de 'reconstruirea' lui, de refacerea lui pe terenul propriu, de investirea unor memorii si experiente proprii in textul celuilalt.
cititorul se afla, in acest moment, intr-o pozitie de putere in raport cu autorul si cu textul - cum spune certeau, lumea autorului, prezenta in text, este inlocuita de lumea cititorului, de ceea ce aduce el cu sine, de felul in care experientele lui anterioare ii coloreaza felul in care citeste si ceea ce intelege din text.
cand predam intr-un liceu, am facut si un experiment cu asta - le-am propus elevilor sa facem un 'found poem' selectand cuvinte dintr-un text si rearanjandu-le. adica acel 'stockpiling' de care vorbeste de certeau.
aceasta 'hoinareala / rearanjare / apropriere' a textului poate fi un model alternativ fata de modelul dialogului - sau poate e o practica diferita de lectura, diferita de lectura dialogica.
aici, dai cuvintelor celuilalt un sens propriu, investesti in ele experienta proprie - e ceea ce umberto eco ar numi 'utilizarea textelor' -
si e cumva diferit de alt model cu care lucrez, cel al 'deschiderii maxime' fata de celalalt (de 'textul ca celalalt', in cazul asta) - si ofera cu totul alte posibilitati.
in primul rand, atunci cand aplici la lectura modelul dialogului, nu o poti 'utiliza', nu poti 'lucra cu textul' in sensul in care o face un lingvist, de exemplu, nu cauti anafore si structuri de adancime sau alte povesti de genul asta - dar practici o lectura 'strict semantica', o lectura pentru care textul este mediator spre un sens transcendent lui. un exemplu al unei practici 'dialogice' de lectura mi se pare rugaciunea, dar nu stiu daca vreau sa vb acum despre asta.
modelul 'aproprierii' a la certeau - atunci cand iei un text si te joci cu el, investind un sens propriu, manipuland si reorganizand diferite elemente, stabilind legaturi intre diferite zone ale textului, vazand care cuvinte se repeta - genereaza cu totul alte practici - poate m apropiate de ceea ce facem in mod obisnuit atunci cand citim.
Monday, February 2, 2009
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
17 comments:
sper sa fi inteles bine ce ai in vedere. incerci sa oferi un model alternativ de lectura, de lucru cu textele. motel alternativ celui de dialog.
el, deci, ar suna cam asa: sa iei textul ca pe un camp semantic deschis si sa-l reconfigurezi conform propriei experiente. un fel de joc, "hoinareala" (vorba ta) prin text.
iti propun, daca vrei, sa incadram ambele modele in cadrul intrebarii urmatoare: ce facem ca sa intelegem/pricepem bine un text?
cand vorbeam de "intrebare" si "dialog" aveam in gand aceasta intrebare de mai sus. credeam si cred ca modelul dialogului este un model potrivit pentru a patrunde si avea acces la sensul textului. asta ma intereseaza: sa pricep bine, sa-mi fie clar ce se spune in text.
or, prin raport cu aceasta intrebare, mi se pare ca modelul tau (sa-i spunem "modelul jocului") este un pic frivol. putem sa ne jucam cu textul, sa nascocim nu stiu ce noi raporturi de care autorul initial habar nu avea. insa, nu crezi ca cineva ar putea obiecta din scurt: "ei bine, si la ce bun?"
asta voiam, deci, sa te intreb: care-i scopul modelului tau? al meu e sa inteleg ceea ce este scris, si aceasta exigenta cred ca poate fi satisfactua in masura in care pot intra in dialog cu textul. (problema asta o puneai inca de la inceput)
knock knock
cred ca unul din motivele pentru care e greu de gasit un model al lecturii este ca nu exista unul singur universal valabil. adevarul e ca citim in mai multe feluri, in dependenta de natura interesului fata de textul pe care il avem in fata. Daca citesc un anunt sau un cod de legi, incerc sa inteleg anume ceea ce a vrut sa comunice autorul. Daca citesc un text literar sau filosofic, ma intereseaza si asta, dar nu neaparat. Anonimul se intreaba care e rostul interpretarilor care nu au nimic a face cu intentia autorului. Ei, pentru inceput, nu e ca si cum intentia autorului este intotdeauna clara si cititorii nu au decit s-o "culeaga" din text. Afara de asta, chiar daca te tii de metoda mai putin frivola a dialogului, oricum nu faci altceva decit sa reconstitui intentia autorului, si pina la urma asta e tot o interpretare a ta. Ok, uneori avem acces la interviuri sau alt gen de declaratii ale autorului in care acesta de spune clar: asta a fost mesajul pe care am vrut sa-l transmit prin textul cutare. Dar nici asta nu invalideaza interpretarile alternative. Odata ce e scris, un text nu mai apartine autorului, iar autorul care isi explica propriul text este si el un cititor, ca si ceilalti. Si de ce am da prioritate lecturii acestui cititor?
Asta suna a relativism. Adica un ntext poate insemna orice, o interpretare nu e cu nimic mai buna decit alta. Nu e chiar asa. Exista interpretari plauzibile, si altele mai fanteziste, mai trase de urechi. Chestia e ca dialogul ramine mijlocul principal de a ne raporta la un text. Chiar daca ne vine in gind o idee nastrusnica precum ca textul X ar fi o parabola, de ex, trebuie sa dialogam cu textul ca sa vedem daca acesta poate sustine lectura pe care vrem sa i-o dam. Asta e, daca vreti, ca o munca de detectiv: ai o banuiala, o versiune si cauti probe, puncte de reper, sa vezi daca ceea ce iti ofera textul iti permite sa-i dai interpretarea pe care o propui. In fine, dialogul e de nelipsit chiar daca aplicam metoda hoinarelii prin text, pentru ca si cea mai idiosincrasica lectura se cere motivata, si singurul mod de a o face este sa intri in dialog cu textul, sa pui textului o intrebare si sa vezi daca textul iti poate raspunde la ea.
buna maria.
niste precizari:
1) spui ca eu ma intreb ce rost au interpretarile care nu au nimic a face cu intentia autorului. nu, nu asta ma intreb. intrebarea mea este urmatoarea: "ce facem ca sa intelegem sensul unui text?". asta e intrebarea: nimic mai mult si nimic mai putin. aceasta intrebare nu are legatura in mod necesar cu intentia autorului. ar putea avea, dar nu neaparat. personal, eu cred ca intentia autorului este doar un factor (printre altele) pentru a putea intelege sensul unui text. lucru cu care, mi se pare, ai putea si tu sa fii de acord.
2) spui ca dialogul este nelipsit chiar si in asa zisa metoda a hoinarelii (metoda care, inca, ramane a fi explicata). cred ca e un pic exagerat sa facem aceasta afirmatie. putem sa generalizam si sa spunem ca metoda dialogului este omniprezenta, dar acest demers mi se pare neserios... eu vad, daca am priceput ceva din ce spunea alex, in metoda hoinarelii mai degraba un "monolog". care-va-sa-zica: textul imi sta la dispozitie, il umplu cum vreau cu sensul experientei MELE. textul se adapteaza la mine, eu sunt instanta care conteaza, si nu textul. textul este o ocazie pentru a ma manifesta, pentru a-mi contura propriul meu "eu". iata cum as descrie ce spunea alex.
or, metoda dialogului inseamna altceva. a dialoga cu un text, inseamna sa poti gasi intrebarea la care textul insusi este un raspuns. si, in plus, sa incerci si tu sa raspunzi la aceasta intrebare. e ca si cum textul si-a exprimat deja opinia prin raport cu o intrebare deja pusa, ramanand sa incerci si tu sa raspunzi la acea intrebare. deci ma las interogat de intrebarea textul insusi si nu numai, asa cum spuneai si tu, de intrebarea pe care eu insumi i-o pun.
(cum poate un text sa raspunda la o intrebare pe care un cititor i-o pune? din moment ce e litera moarta, cum putem sa aflam un raspuns? raspunsul, in acest caz, nu e decat ceea ce cred EU ca textul ar putea raspunde. deci, raspunsul din partea textului este un efort [al meu, ca cititor] de interpretare; pe de alta parte, putem vedea textul ca un raspuns la o intrebare. nu-i adresez textului intrebari, ci presupun ca el deja are o intrebare a sa, intrebare la care, asa cum spuneam, el insusi este un raspuns. in acest caz, trebuie sa pot sa reconstruiesc corect intrebarea ce sta "in spatele textului", pentru a putea intelege textul insusi;
nu am facut aceasta din urma precizare decat pentru a completa ce spunea maria. ea sustinea ca cititorul, ca un detectiv, pune intrebari textului si incearca sa reconstruiasca raspunsul in conformitate cu ansamblul textului insusi. or, eu voiam doar sa mai adaug ca textul insusi ne pune intrebari, intrebari la care trebuie, la randu-ne, sa raspundem)
buna anonimule
pai mi se paruse si mie surprinzator ca ai vrea sa dai prioritate intentiei autorului. De fapt, am ramas cu impresia asta din primul tau comentariu la acest text, si anume: "putem sa ne jucam cu textul, sa nascocim nu stiu ce noi raporturi de care autorul initial habar nu avea. insa, nu crezi ca cineva ar putea obiecta din scurt: "ei bine, si la ce bun?" " Bine, atunci nu are rost sa mai zabovim aspra subiectului.
In rest, sunt de acord cu precizarile tale. Mi se pare pertinent sa diferentiem cele doua modele de lectura fixind originea intrebarii (in cititor sau in text). Si totusi as vrea sa te intreb o chestie: tu crezi ca metoda dialogului ofera perspectiva unei intelegeri mai bune a textului decit metoda "hoinarelii"?
si inca ceva. Nu sunt sigura cum ai putea umple un text cu sensul propriei experiente fara a te asigura mai intii ca textul corespunde, macar in linii mari, experientei tale. Iar pentru a te asigura de asta trebuie sa intri in dialog cu textul. Textul nu e perfect elastic. Te poti manifesta in el, dar exista anumite conditii pentru asta. E cazul sa afli daca textul iti poate servi scopurile, si asta o afli dialogind. va fi un altfel de dialog, unul care se concentreaza pe intrebarea ta, dar totusi un dialog, pentru ca rezultatul final depinde anume de ceea ce are textul de oferit.
S-ar putea sa existe si "hoinareli", lecturi ce tin de auto-manifestare care nu implica un dialog cu textul...Incerc sa-mi imaginez cum ar fi asta. Un text care iti trezeste anumite asocieri si pe care ti-l apropriezi in virtutea acestora? Dar asta, cred eu, e posibil doar cu un anumit tip de texte. Cu o poezie, de ex, dar nu si cu un tratat de filosofie..
mersi pentru intrebari.
greu de raspuns, de fapt. cum as putea sa argumentez ca metoda dialogului este mai "buna" decat cea a "hoinarelii"?
trebuie, mi se pare, sa argumentam ca exista un sens si ca acesta se manifesta in ceea ce a fost scris, adica intr-un discurs oarecare.
cum sa sustinem aceasta teza?
sincer sa fiu, nu stiu cum. aceasta teza este mai degraba un act de credinta... cred, presupun ca exista un sens si ca acesta e de cautat in limita textului. altfel, de ce am mai scrie ceva? de ce sa scriu daca nu cred, in acelasi timp, ca pot (prin scris, adica in limbaj, intr-un discurs) sa exprim sensul in actul scrisului?
daca sensul e de cautat in discurs, atunci trebuie, mi se pare, sa ne punem problema unei interpretari corecte - interpretare care, astfel, ne-ar conduce spre acel sens. vorbeam de metoda dialogului pentru ca, asa credeam, doar pe baza unei dinamici a intrebarii si raspunsului se misca gandirea noastra (gandire care se manifesta intr-un limbaj). cum sa argumentez validitatea acestei metode? iarasi, greu de raspuns. cert e ca ea functioneaza. intr-adevar, textul mi se "deschide" daca aplic aceasta metoda pentru a-l intelege.
pe de alta parte, acea hoinareala prin text mi se pare ca pune in umbra sensul textului insusi. de ce? pentru simplul motiv ca accentul cade mai degraba pe mine ca lector si nu pe text. textul e o ocazie de a ma manifesta pe mine insumi. nu-mi ramane, in acest caz, decat sa fiu coerent cu mine insumi si sa caut pasajele necesare din text, pasaje care imi convin.
spui ca "hoinareala" prin texte filosofice n-ar fi cu putinta. de ce nu? mie mi se pare foarte cu putinta. insa, desigur, cu riscul de a uita sensul textului insusi.
buna :)
ma bucur tare mult de discutia voastra
o sa revin cu un comentariu ceva m elaborat m tarziu
deocamdata, o sa spun doar ca nu vad 'dialogul' si 'hoinareala' ca metode - m mult ca atitudini generale, ca 'moduri ale relatiei' cu un text - si, in dependenta de modul pe care il alegi, practicile de lectura vor fi si ele diferite.
voi incerca sa examinez asta ceva m tarziu - acum am o migrena groaznica - o sa revin
drag
(asa de tare ma bucur de voi - ma bucur ca putem dialoga aici)
@ Anonim:
daca inteleg bine, credinta intr-o interpretare corecta a unui text se bazeaza pe simpla idee ca un text are un autor care, e natural sa credem, a vrut sa exprime ceva prin limbajul utilizat. Si daca exista un autor, exista o interpretare corecta. Asta ai vrut sa spui cind ti-ai pus intrebarea "de ce as scrie?" tie ca autor, nu? Acum te-as intreba daca nu dai, totusi, prioritate intentiei autorului...Mie mi se pare ca asta reiese din ultimul tau comentariu. poate gresesc. Ce este acel sens care poate fi descoperit in limitele textului?
Apoi am putea avea o intreaga discutie despre limitele textului. Deseori, pentru a intelege o carte a unui autor e cazul sa fi citit alte citeva carti ale aceluiasi autor, dar si cartile pe care le-a citit autorul (autorii cu care autorul nostru se afla in dialog, traditia din care provine, contextul in care scrie etc).
Am impresia ca atunci cind vorbesti despre interpretarea corecta a unui text ai in gind un fel nu atit un dialog cit un interogatoriu si o ascultare atenta. Aproape ca in cazul unei relatii pacient-consilier. Cel putin in prima faza intrebarile consilierului au menirea de a-l face pe pacient sa-si explice mai clar pozitia. In fine, intrebi ca sa afli mai multe despre pacient/text, nu cu scopul de a incepe un dialog.
Spui ca suntem in cautarea intrebarii la care textul raspunde. Iarasi, cea mai plauzibila interpretare (sic) a propunerii tare mi se pare ceva de genul "ca sa-l intelegem mai bine pe Aristotel trebuie sa-l citim pe Platon". Adica trebuie sa ne familiarizam cu intrebarea si deci perspectiva autorului, in masura in care izvoarele istorice ne-o permit.
Spui ca hoinareala pune in umbra textul insusi. Nu neaparat. Cred ca exista interpretari alternative care nu se exclud reciproc. Atunci cind apropriez un text, cind ii dau o interpretare originala, nu pretind ca asta e singura corecta ci am tot respectul pentru alte interpretari bine gindite, la fel si pentru acea interpretare corecta despre care am scris mai sus. In fine, cred ca hoinarul isi da seama ca e hoinar si nu pretinde la mai mult. aici lectura depinde de natura interesului tau pentru text. cind extrapolam, sau cind folosim un text drept ilustratie a unei idei proprii, ne dam bine seama ca facind asta nu dam o dezlegare unica textului. De asta am scris in primul comentariu ca nu exista un singur model universal valabil ci mai multe, care corespund citorva atitudini fata de text (banuiesc ca a a vrut sa spuna si Alex in comentariu).
Si inca ceva: avem, se pare, trei, nu doar doua modele: dialogul centrat pe text, dialogul centrat pe cititor, si hoinareala. Inca nu mi-e clar ce anume e hoinareala prin text...
De ce vrei sa-mi pui in carca "intentia autorului"? Incercam de mai multe ori sa spun ca nu asta ma intereseaza in mod special.
Imi cer scuze, poate ca nu ma fac bine inteles.
O sa incerc un efort in plus.
Avem un text. Fie un exemplu, simplu: "Limbajul este manifestarea gandirii". Inteleg aceasta afirmatie nu doar ca exprimarea opiniei unui partener de discutie, ci si ca raspuns la o intrebare. Intrebarea ar fi aceasta: "ce este limbajul?". In orizontul acestei intrebari, afirmatia (opinia) de la inceput nu este decat un posibil raspuns. Un posibil raspuns: si asta pentru ca orizontul unei intrebari permite mai multe raspunsuri. As vrea sa accentuez acest aspect: intrebarea nu se epuizeaza intr-un singur raspuns, ea ramane mereu intrebare si, de aceea, DESCHISA. Intrebarea de aia este intrebare, pentru ca e deschisa si inglobeaza mereu alte raspunsuri.
Asadar, nu inteleg un text ca intentie manifestata prin exprimarea unei opinii, ci ca un raspuns. A-l vedea ca exprimarea unei intentii mi se pare a adopta o viziune ingusta. Nu vezi decat ceea ce vrea (intentioneaza) sa spuna autorul! Or, daca vezi textul ca raspuns la intrebare, atunci accentul cade pe intrebarea insasi - iar acest fapt relativizeaza raspunsul si deschide, astfel, un spatiu pentru alte raspunsuri posibile.
Sper sa fi reusit sa explic putin parerea mea. A vedea un text ca intentie manifestata inseamna a-l minimiza, ingusta. Il vedem ca intentie si atat. Pe de alta parte, a vedea un text prin lentila unei intrebari, inseamna a-l inscrie intr-un orizont care este mult mai larg decat o intentie, orizont unde incap mereu si alte raspunsuri (opinii). De exemplu, la intrebarea de mai sus, am putea sa mai raspundem astfel: "limbajul este AUTONOM si, astfel, nu este doar manifestare a unei gandiri. a-l raporta la o gandire inseamna a-i reduce din functii care sunt mult mai complexe". Acesta este un alt posibil raspuns, oricat de discutabil ar fi el.
Ceea ce vreau sa spun e ca un text isi capata sensul in "deschisul" unei intrebari. Si in deschisul unei intrebari putem sa dialogam. Altfel, ne blocam in ingustimea unor opinii. A purta un dialog inseamna sa ramanem in mereu in intrebare, chiar daca incercam mereu sa gasim raspunsuri.
cand spuneam limita textului ma gandeam pur si simplu la faptul ca textul este cel de la care pornesc atunci cand vreau sa deslushesc un sens. el este, deci, limita exterioara de la care pornesc. nicidecum nu voiam sa spun ca textul trebuie luat izolat sau nu stiu mai ce. este vorba, pur si simplu, de scriitura ca limita.
grabnice insanatosiri lui alex :)
bakhtin spunea ca limbajul insusi este dialogic - ca, pe langa functia de 'exprimare a gandirii' mai exista si functia de comunicare. a vorbi 'despre ceva' vs a vorbi 'cu cineva'.
in sensul asta, limbajul este ceva ce invatam de la altii - in dialog - si folosim mereu cuvintele altora, investind in ele o serie de experiente proprii, si le si adresam altora.
cel mai simplu caz in care 2 texte se afla in dialog, spunea bakhtin, e atunci cand se pot stabili unele legaturi de sens intre 2 fraze apartinand unor autori diferiti.
deci, daca e sa luam modelul propus de anonim :) - textul raspunde la o intrebare, eu determin intrebarea aceea si incerc sa ofer un raspuns alternativ - atunci textul citit si discursul prin care raspundem deja noi la intrebarea aia se vor afla in dialog.
intrebarea la care raspunde textul ar fi atunci 'sensul' lui.
si experienta unei asemenea lecturi este dialogica, cred.
dar, in acelasi timp, atunci cand lucram in teza mea de licenta cu texte de horatiu sau adi urmanov, catul sau dan sociu, nu aveam senzatia ca as dialoga cu textele alea. ceea ce faceam, atunci, era sa caut structuri care se repeta, sa reconstitui anumite fraze f concise, sa determin care sunt secventele textuale s.a.m.d.
in momentul ala, lucram 'asupra' textului - si il descompuneam nu in 'intrebari' la care ar raspunde, dar in structuri din care e construit. si dupa aia le descriam.
dar textul tezei mele de licenta, cred, reprezinta un fel de 'raspuns' la textele citite, deci parte a unui dialog - dialog cu textele insesi, cu traditia din care fac parte, cu alti interpreti ai lor. textele se afla in dialog, dar in momentul lecturii nu dialogam cu ele, ci le utilizam / analizam / descompuneam.
si ceea ce faceam e un caz a ceea ce numeam in postare - poate nefericit - 'hoinareala'. nu 'metoda hoinarelii' - pentru ca metoda pe care o aplicam era analiza textuala.
si limitele de care vb maria - faptul ca textul nu e perfect elastic, si ca nu-l pot utiliza cum imi trasneste prin cap - erau prezente in ceea ce faceam in teza.
in tot cazul, am dubii ref la sintagma 'metoda dialogului' pentru ca, dupa buber, dialogul nu depinde de intentiile noastre si de metodele pe care le aplicam pentru a stabili contactul cu cineva, dar de o anumita 'gratie', de ceva care se intampla intre participantii la dialog, dar nu depinde exclusiv de ei. de asta si ma gandeam la rugaciune (lectura intr-un anumit mod a unor texte special concepute pentru asta) ca unul dintre cazurile tipice de 'dialog' cu textul, nu de 'utilizare' a lui.
in rest - tocmai la prima intrebare din primul comentariu, 'ce facem ca sa intelegem/pricepem bine un text?' incerc si eu sa raspund.
dar tb sa determinam ce inseamna 'a intelege bine un text'.
pt unii, a intelege un text inseamna a sti de ce a fost scris. pt altii, a-l putea rezuma. pt altii, a sti ce efecte provoaca in cititor. pt anonim :) dupa gadamer si un anumit tip de hermeneutica, 'a determina intrebarea la care raspunde textul'. pentru maria, unul dintre aspecte ar fi 'a intelege ce a vrut sa comunice autorul'.
probabil, pentru unele variante de 'intelegere a textului' este necesara stabilirea unui dialog, pentru altele nu.
sau poate 'lectura ca dialog' e o metafora? e un fel de a spune ca lucrurile care se intampla in timpul unei lecturi sunt similare cu cele care se intampla in timpul unui dialog?
acuma, desigur, ca sa discutam pe marginea unor carti si nume, trebuie sa spunem: Gadamer, pe urmele lui Platon si Collingwood, a vorbit despre metoda dialogului. Buber, si el, a vorbit despre dialog. Ma rog, si multi altii... Mihai Shora, din literatura de specialitate romana, a vorbit si el despre dialog.
Dar ce conteaza CINE spune? Cineva a spus ce conteaza cine spune... (spun si eu, pe urmele lui Foucault, care, la randul lui, il cita pe Beckett).
Nu cred ca autorul (si mai ales presupusa unitate a operei) ne ajuta cu vreo ceva. Mai degraba invers.
Mie imi place sa gandesc pe cont propriu, desi, desigur, e bine mereu sa dai citate - ca sa nu fii fluierat ca deja cineva a spus ceea ce pretinzi ca spui pt prima oara.
M-am bagat aici pentru ca sa gandim impreuna, dar totusi pe cont propriu. Buber spunea, Bakhtin spunea... Si ce daca spunea? Si mai ales ce conteaza CINE spunea? Ceea ce este important, este sa cautam baza, fundamentul sau macar un mic argument pentru afirmatiile facute. In caz contrar, numele nu sunt decat vorbe-n vant.
Ma rog, m-am suparat putin ca folosim nume, dar fara argumente.
pardon
@ anonim
sry daca a parut apel la autoritate
pur si simplu credeam ca in dialogul nostru ar merita introduse si unele idei apartinand altora, care s-au gandit la asta si au scris despre asta -
sunt gata sa incerc sa ofer si eu argumente :) ref la lucrurile astea, daca nu te-ai suparat prea tare - sper ca nu, pt ca imi place dialogul nostru de pana acum
@ anonim
relax, nu-ti pun in circa nimic. era o invitatie pentru tine sa mai dai ceva explicatii daca ai chef. Si tot n-am stabilit ce este o interpretare corecta, si prin ce se deosebeste ea de alte interpretari/lecturi, caci asta era contextul intrebarii mele despre potentiala prioritate a intentiei autorului. in fine.
analiza din penultimul tau comentariu e ok, doar ca nu cred ca exista o opozitie intre text ca raspuns la o intrebare si text ca opinie a autorului, mai ales daca precizam ca exista mai multe raspunsuri posibile. O opinie este si ea un raspuns la intrebare. si nu cred ca atitudinea asta ne restringe lectura, ca ne ingusteaza cimpul de vedere, mai ales ca stim deja ca e una din citeva atitudini pe care le putem adopta.
***
cred ca intentia autorului este un bun punct de plecare. Pina acum asa a fost pentru mine. Cind citeam corespondenta si reconstituiam intrebarea din text in formularea autorului, mi se deschidea o perspectiva mai larga asupra textului. In nici un caz nu spun ca aici trebuie sa ne oprim cu lectura si interpretarea. mi s-a intimplat sa inteleg texte (de-ale lui Alex, de ex) fara a sapa prin arhive (si apropo, uneori interpretarea mea era pe linga intentia lui. pentru mine ar fi interesant sa conceptualizez aceste cazuri).
despre restul subiectelor nu scriu acum, poate alta data, caci ma chinuie si pe mine o specie de migrena.
nu ca as sustine ca exista o opozitie intre text ca raspuns la o intrebare si text ca exprimare a unei intentii sau opinii. doar ca privilegiez mai degraba intrebarea decat intentia autorului.
aici as vrea sa fac o mica observatie, care poate ca vine in acord (nu stiu in ce masura) cu ceea ce spunea alex despre "gratia" unui dialog. poate ca va aduceti aminte ca Gadamer, atunci ca vorbeste despre dialog, spune ca nu NOI suntem cei care purtam un dialog, ci mai degraba ca noi INTRAM intr-un dialog... ca si cum dialogul este cel care ne poarta spre un scop al sau (el are cursul sau propriu), noi fiind doar o simpla OCAZIE pentru a-l efectua.
ce vrea sa spuna cu aceste cuvinte? ca dialogul are adevarul sau?
si daca da, noi ce rol mai avem?
eu cred ca, im masura in care intelegem dialogul (asa cum Gadamer insusi o face) pe structura intrebarii si raspunsului, atunci putem spune ca intrebarea este cea care ni se IMPUNE, si nu noi cei care o formulam. o intrebare ma chestioneaza, ea capata un soi de autoritate. sunt chestionat, nu chestionez... dialogul, astfel, capata si el un soi de autoritate - intru in dinamica unui dialog, ma "cuceresc" intrebarile sale.
asadar, daca structura dialogului este, in fond, bazata pe dinamica intrebarii si raspunsului (aceasta ii este imanenta) atunci nu pot decat sa ma supun acestei dinamici, sa ma las prins in "jocul" ei... intr-adevar, nu noi suntem cei care poarta un dialog, pentru ca nu noi punem intrebarile. acestea ii sunt constitutive, ii apartin (dialogului), iar mie nu-mi ramane decat sa ma supun.
poate ca putem sa vedem, putin, ca dialogul nu ne apartine, ci ca e ceva ce ni se intampla.
poate ca ar fi interesant de vazut, de analizat ce este aia "gratie" a dialogului pe aceasta directie de interpretare - adica in sensul ca dialogul are propriul sau "mecanism".
ma rog, cel putin mie mi se pare interesant :)
@ maria
sper sa-ti treaca si tie repede migrena :)
ref la 'intelegerea' textelor - cred ca se poate stabili un fel de diferenta intre intelegerea textului ca si constructie a unui sens, un sens eventual diferit de cel intentionat de autor, vs. intelegerea textului ca determinare a intentiei autorului. uneori, ceea ce a vrut autorul sa faca e f diferit de ceea ce se poate deduce din text - si exista m multe interpretari posibile care se bazeaza pe datele prezente in text (sa zicem, o 'lectura critica' a unui text care ia in calcul diferite structuri ale puterii politice si modul in care se reflecta ele in texte, sau o analiza a limbajului discriminatoriu, care poate fi mascat in text etc.). si ambele demersuri pot avea utilitatea lor :)
@ anonim
'gratia' dialogului - ma gandesc ca intrarea in dialog nu depinde doar de intentia mea de a intra in dialog cu cineva, doar de aplicarea unei anumite tehnici, doar de disponibilitatea mea de a dialoga cu el / ea, ci si de lucruri care nu se afla sub controlul meu - starea partenerului meu de dialog, lucrurile pe care le avem in comun, viziunile noastre asupra lumii, faptul daca ne simtim bine impreuna etc. nu orice conversatie este un dialog - pt mine, dialogul presupune constructia a ceva 'impreuna', prezenta, intre noi, a ceva care ne depaseste pe fiecare in parte si ne face sa ne 'impartasim' - sry daca te deranjeaza limbajul asta religios :) dialogul, pt mine, nu e doar comunicare, ci si comuniune.
de asta cred ca este justificat aici un alt termen apartinand limbajului religios, cel de 'gratie' - dialogul ca ceva care ni se ofera, ca ceva ce se intampla intre noi fara sa meritam asta si (aproape) in ciuda eforturilor noastre de a comunica unul cu celalalt.
daca vrei, o sa incerc sa scriu o postare despre cum functioneaza asta in practica mea religioasa - daca te intereseaza cat de cat domeniul asta.
mda, dragilor, ati spus cam multe ca sa pot adauga si eu ceva care sa fie coerent cu discutia. doar o singura rugmainte la khora: ai putea elimina abrevierele nefiresti din textele principale, sunt extrem de suparatoare. sper ca nu insisti sa le folosesti doar pentru ca ti-a cerut cineva inainte sa te debarasezi de ele, altfel putem indentifica un pattern de comportament). succes.
@ anonim 2:
o sa le elimin :) si nu, abrevierile nu sunt o forma de rebeliune - doar un mod de a scrie economisind timp :)))
mai treci
Post a Comment