Sunday, September 30, 2007

(mackenzie carignan)


mackenzie carignan e inca o poeta din usa care imi place. poemul asta se cheama 'tattoo':


taking from picture. specks of windows. how it does benefit the traffic. gravitational desire, always for you. cast in shadow, his fingers do spears. monsters taken aback. he doesn’t even know about architecture. puncture. so many of you. but he’ll go. there. without fading, without punctum. think of galaxies. broken subway beams. you are married to a faraway multitude. becoming of motion, the lightest. always waiting for the red clock, blinking and spotting and emptying next.


aici imi plac fracturile, care dau cumva impresia de autenticitate a fluxului astuia al gandirii. nu stiu daca sa-i spun 'monolog interior' sau whatever. pur si simplu, de f multe ori, eu si prietenii mei ne apucam sa povestim in txt despre tot felul de chestii care ni se intampla. care se intampla fie in interior, fie in exterior. si povestim cum i-am povesti cuiva care este alaturi, cum am dialoga cu cineva la care tinem. si riscul care apare cand facem toata povestea asta e discursivitatea. txt pare regizat, pare o compunere de clasele primare sau o poveste pe care am gandit-o inainte si abia dupa aceea am pus-o pe foaie sau in calc sau wtv. txtl bune pe care le citesc imi dau impresia ca sunt scrise chiar acum, in timp ce le citesc, ca autorul le face acum si special pt mine, nu ca le-a scris / elaborat inainte. txtl bune, pt mine, functioneaza ca un fel de mica deschidere in mintea si in inima cuiva. sigur, asta se poate intampla si in format de dialog 'legat', dar fracturile astea, micile flashuri, ma lasa pe mine, ca receptor, sa restabilesc legaturile dintre fragmentele de fraza pe care le-a conceput celalalt. si ma face sa-l simt o fiinta vie, care se gandeste chiar acum la toate chestiile astea, nu ca pe o constiinta care se afla in spatele unui txt pe care il citesc pe foaie sau in calc sau wtv si-mi zic, dupa ce-l citesc, ca e ok sau nu.

Thursday, September 27, 2007

(rae armantrout)

am dat de ceva misto. minimalism american. tipei ii spune rae armantrout si txt se cheama 'a pulse'

find the place
in silence
that is a person

or like a person
or like not
needing a person

imi place dictia ei:) si felul in care curge, parca n-ar spune nimic deosebit / important, dar care a fost atat de inganat / apropriat incat e acum cel m propriu. si cand vb despre lucrurile care sunt intr-adevar ale tale, incetezi sa m fii patetic. si asta imi pare in regula. voiam si eu un timp sa scriu asa, pe un ton casual, fara pretentii, desi sa vb cumva despre lucrurile alea la care te gandesti multmult si pe care le tot treci prin tine pana simti ca le poti explica oricui in 5 minute si el / ea o sa te inteleaga (desi f rar reusesti sa faci asta, si uneori nici nu merita, pur si simplu ii vb celuilalt si-l lasi sa inteleaga exact ce vrea). si este linistea asta care apare dupa ce te gandesti mult la lucrurile care iti plac. cum stai undeva, cu gluga pe cap, si n-ai nicio treaba cu nimeni si te gandesti la lucrurile astea care iti provoaca placere si faci filme despre ele in capul tau. si le tii pt tine un timp, dupa aia alegi pe cineva caruia vrei sa i le spui, prima persoana care sa stie asta de la tine, si te autizezi in dialogul ala si totul e cald si bun si frumos:) si dupa aia le spui tuturor:) si uiti dupa o vreme ca-ti placea sa te gandesti la asta:)