(dialog)

in consilierea in varianta rogersiana sunt cateva chestii f ok

capacitatea asta de a asculta pur si simplu, cu deschidere totala si caldura totala, fara a da sfaturi si acceptandu-l total pe celalalt - care, intr-adevar, poate rezolva o groaza de probleme - pt ca unul dintre lucrurile cele m importantept noi e sa gasim pe cineva care sa ne accepte si sa ne iubeasca asa cum suntem -
m-as baza tare pe buber pt asta -

si m este si varianta consilierii filosofice - in care, in dialog, il faci pe celalalt sa inteleaga care e problema lui reala - si viziunea asupra lumii, din care deriva problemele astea - si care ar fi solutiile posibile - si sa vada care sunt, in el, lucrurile care ii blocau vederea / intelegerea problemei

si m este si varianta lui bohm - un fel de dialog amorf, care nu urmareste nimic, in care monologurile fiecaruia sunt impartasite cu celalalt - un dialog care nici nu incearca sa rezolve o problema, ci sa contemple modificarile de semnificatie care se intampla in timpul dialogului, felul in care apar gandurile si emotiile si presupozitiile noastre - in care fiecare se autizeaza in monologul lui, ramanand, totusi, in relatie -

dar cel m important e sa te pastrezi disponibil pt celalalt- si atent la diferenta dintre voi - pt ca diferenta asta e fff importanta -

('da')

in ult timp, scriu atunci cand nu am chiar nimic de facut. cand stau la o masa in vreo cafenea si astept pe cineva. cand stau in rand la medic si nu mi-am luat nimic de citit sau, chiar daca mi-am luat ceva, n-am niciun chef s-o fac. a devenit un fel de reflex, un fel de umplere a timpului - si cred ca-mi place asa. si nu stiu daca sa cer m mult de la mine acum, daca sa incerc sa spun ceva prin ceea ce scriu, ceva important si mare, cum voiam o vreme, sau daca sa ma relaxez si sa umplu m departe pagini de text care nu au nicio pretentie de la nimeni.

e ca atunci cand stai cu cineva si vbiti doar ca sa umpleti timpul si sa fie ceva intre voi, sa evitati blocul ala de tacere care va apasa pe amandoi. si, cumva, este un alt gen de atentie cand vb cu cineva asa. un fel de atentie relaxata. cand vb cu prietenii si ei au o problema, simti ca tb sa-i scoti din asta, sa-i consolezi, sa faci ceva pt ei - dar cand vb cu cineva cu care te-ai intalnit itamplator si ati iesit impreuna undeva discutia e mult m calma, nu incerci sa-l schimbi, nu-i spui ca e ceva in neregula cu el - pur si simplu il asc calm si dai din cap la ceea ce zice el - si nu pt ca ai fi de acord cu ceea ce zice, dar pur si simplu pt ca accepti ceea ce spune el, accepti ca cineva gandeste asa / vb asa. si cred ca numai asa e posibil sa empatizezi cu cineva - nu cand faci eforturi sa-l asculti, dar cand sunteti pur si simplu alaturi, fata in fata, si nu are sens sa-ti compui vreo imagine, incerci doar sa umpli timpul vbind / ascultandu-l. si esti mult m sincer asa. cel putin eu sunt.

sunt tot felul de exercitii stranii pt asta - sa stai fata in fata cu cineva, la inceput cu ochii inchisi, dupa aia sa deschizi ochii si sa te uiti in ochii celuilalt dar fara ca cineva sa faca vreun gest sau sa incerce sa transmita vreun mesaj, pur si simplu stai si accepti prezenta celuilalt alaturi de tine si n-ai nicio treaba cu asta. ma gandesc ca atitudinea care apare asa e f ok. am incercat, odata, sa fac chestia asta cu o prietena, dar a iesit cu totul altceva - am stat cred ca vreun sfert de ora uitandu-ne unul in ochii celuilalt si dupa aia ea era f ametita, dezorientata, radea straniu, a pornit in alta directie decat trebuia, era de parca ar fi fumat un joint - si nu stiu de ce a aparut asta. in tot cazul, ii placea sa fie asa si, daca ii placea, inseamna ca nu tb sa-mi fac nicio problema in raport cu asta.

ar fi f ok, cred, sa stau m mult in starea asta impreuna cu cineva - starea asta de acceptare calma - te descentrezi cumva, cand faci asta, si mie imi place sa ma descentrez:) sa ma gandesc la altceva decat la mine:) sau sa nu ma gandesc deloc:)

nu stiu, asta seamana intr-un anumit sens cu ceea ce spunea blanchot despre lectura - despre acel 'da' pe care il spui textului, un da de acceptare totala, un fel de da care nu inseamna aprobare ci pur si simplu 'da, lucrurile sunt asa cum sunt si eu n-am nicio treaba cu asta'. ar fi ok sa curgi prin lume asa - sa nu lasi nimic sa se lipeasca de tine m tare, sa pastrezi distanta in raport cu toate si sa zambesti frumos cand vezi ceva / pe cineva care-ti place si nici sa nu vrei sa te apropii de el / ea. ca atunci cand stai intr-un local si la masa de alaturi s-a asezat cineva fff frumos si calm si stai si te uiti la el / ea si zambesti si incepi sa te simti si tu bine.

(vechi)

stateam azi in camera la mine si asteptam sa ma sune cineva si sa ma scoata in oras. demult n-am m facut asta. sa depind asa de tare de cineva. nu m-a sunat nimeni, oricum, nici eu nu voiam sa sun pe nimeni asa cum eram atunci si am dat de txtl pe care le scriam un an jumate-doi ani in urma. inainte de a pleca la rasca. am inceput sa le recitesc / erau din perioada aia in care incercam sa fac multa teorie, inclusiv in txt, lucram pe chestii de magie ceremoniala si alte aiureli la care tineam atunci. stateam si reciteam si totul parea f departe si f in ceata, nu stiam cu ce sa empatizez din toate lucrurile pe care le vedeam acolo, f multe formulari imi pareau fortate, f multe idei penibile. cred ca am crescut, nu pot fi sigur de asta, e f straniu. poate inainte eram m ok, m deschis (erau si tot felul de notite de jurnal), poate acum, cum empatizez la greu cu aproape toti cei cu care comunic (inainte nu faceam asta), am inceput sa uit de mine. de lucrurile care erau inainte.

in tot cazul, am dat peste txt de genul:



gesturile mele sunt sacadate
caut o pozitie comoda / orice pozitie pe
care o iau poate fi ok

as vrea uneori sa plutesc prin aer ca o punga de plastic
sa ma relaxez asa si sa plutesc
ca in american beauty si
asta sa fie cel m frumos lucru care se intampla

m-am asezat pe pervaz la universitate
astept
mi-e lene sa fac orice
astept

*

te atrag mereu aceleasi locuri
iti place sa te uiti cum s-au schimbat lucrurile
in jurul tau
si sa vezi daca asta schimba ceva in tine

lucrurile de care-ti amintesti ca si cum
ar fi niste fotografii vechi pe care le porti mereu cu tine
esti un depozit

eti un depozit de chestii pe care ai
uitat sa le m intelegi



cam asta e. si nu stiu cum sa ma simt in raport cu txtl astea. si cu mine, cel de atunci. si e nostalgia asta calma si calda cumva, cand vezi ceva si pur si simplu zambesti, nu te gandesti la asta, pur si simplu zambesti.

(zoe skoulding)

o poeta misto din uk, zoe skoulding. asta e un fragment din 'astrolaire'

a rose does not know
it is a rose

the city does not know
it is a rose

e pe faza din gertrude stein, cu 'a rose is a rose is a rose' - dar structura asta a metaforei imi aminteste de ianush, cu 'cei care se masturbeaza / sunt niste flori' - si-mi place.

voiam sa scriu ceva despre obiectele care nu-si au in posesie numele. dar asta o stim cu totii. si m-am blocat. faza e ca, de f multe ori, e penibil sa vb despre tine - desi, in acelasi timp, doar despre tine poti vbi si sa fii cat de cat sigur de ceea ce spui. de la un timp, cand vb cu celalalt, incerc sa fiu prezent suta la suta alaturi de el, sa ma apropii, sa ne conectam - dar fara sa ma implic pe mine in asta, sa fac toate la modul descentrat cumva, sa ies din mine si sa stau la marginea spatiului lui si sa ma uit la el si sa uit cu totul de mine. sa n-am nicio treaba cu ceea ce se intampla inauntrul meu, pt ca ma plictiseste ceea ce-i acolo. si, cand vb cu altii, se intampla aproape intotdeauna lucruri interesante, pt ca si ei sunt f interesanti si stranii si diferiti de mine si asemanatori, in acelasi timp, si asta ma atrage la ei. incerc sa-i ascult multmult si atent, sa empatizez la greu cu ei. vb despre mine doar atunci cand celalalt se streseaza ca vbm prea mult despre el si despre problemele lui. si cand ma apuc sa povestesc despre mine, ma simt penibil cumva, o fac fara sa particip - intotdeauna prefer sa vb despre altceva sau scot din geanta adi urmanov sau ruxandra novac sau gabi eftimie si-i citesc si-i vb despre cat de misto sunt ei.

adica, atunci cand sunt cu cineva, prefer sa-i dau spatiul necesar ca sa se uite in el / ea si sa-mi povesteasca despre ce se intampla acolo si sa sper ca nu e la fel de plictisit de sine cum sunt eu.

(marcia arietta)

un txt din alta poeta din usa:) marcia arietta

[repetition against self]

[repetition against self] in a sleeve of air where the shore does not resist the sea. halcyon days. sense no sense. aimless wanderings direct intellect. the red fan has caught an old trout. i no longer measure the oatmeal the water. every day we pack. tomorrow we will spell adequate. the potting shed harbors an orange tree. [self against repetition]


iarasi genul asta de fracturi care imi place. ca atunci cand te duci singur undeva si asculti ceea ce se intampla in jur. nu e nevoie de niciun efort sa asculti - ca sa privesti, tb sa-ti deschizi ochii, cel putin, dar urechile sunt oricum deschise si prind automat sunetele. si stai asa si asculti tot ceea ce se intampla, fara sa interpretezi, fara sa legi sunetele intre ele, fara ca ele sa insemne ceva pt tine. doar te prinzi cumva de ele. sa ai ceva care sa te tina. si stai pur si simplu si asculti.

in genul asta de txt, mi se pare ca se intampla acelasi lucru. numai ca auzul asta e orientat cumva spre interior, sa prinda ceea ce se intampla acolo. dar niciodata nu poti gasi o limita fixa intre interior si exterior, orice situatie prin care treci are o reflectie inauntru, si e misto sa reconstitui dintr-un txt din asta cadrul in care ar fi putut fi conceput. si m e o sintagma care imi place : 'aimless wanderings direct intellect'. 'aimless wandering' e un lucru despre care chuang tzu vb f mult si-mi place tare ce spune el. intr-un sens, hoinareala asta lipsita de scop e singurul moment in care poti fi liber, in care nu te simti legat de nimic si curgi si e perfect in regula asa, nu te deranjeaza nimic. si daca intelectul tau e dirijat de aceasta 'aimless wandering' iese un fel de gandire nomada, un fel de gandire care nu are repere fixe si se muleaza pe orice. o gandire care n-are nicio treaba cu nimic si nu afirma nimic si poate trece de la orice subiect la altul. asa cum sari din link in link, cand hoinaresti pe net, dar preconditia pt navigarea pe net, cum zice hakim bey, e 'sa-ti lasi corpul afara', cum iti lasi papucii la usa cand intri intr-o casa. si tu ti l-ai lasat si hoinaresti aiurea pe aici, impreuna cu mine.

(chris mccreary)

am dat intamplator pe net de cartea tipului astuia, chris mccreary. un poem din primul ciclu, false correspondence:


Cleavings, convergences, letters half-pressed into paper by the cleanest of lines.

You meet your awkward doppelganger, invite him for a cup of coffee, end up groping one another in the walk-in closet.

It’s a fact: any offer of sexual gratification is probably a trap.


ceea ce mi se pare misto aici e stranietatea. nu una cautata, dar un element straniu bagat intr-un context perfect firesc, natural. un element care insoliteaza totul si-l face sa para ca de pe alta lume. desi se bazeaza anume pe transcrierea a ceea ce experimentam cu totii in realitatea imediata. un exemplu de stranietate de genul asta, care m-ar face sa tremur si sa nu-mi dau seama ce se intampla cu mine, ar fi ca, in timp ce vorbesc, cuvintele pe care le spun sa se materializeze brusc in obiectele la care se refera. sau pur si simplu sa fie vizualizate de celalalt, ca o fasie scrisa dintr-o banda desenata. si sunt si multe alte chestii stranii care se pot intampla. sa stai cu cineva intr-un bar si sa simti un sarut pe ceafa. nu stiu cum sa ma simt in raport cu lucrurile astea. cred ca m-as speria daca s-ar intampla pe bune, dar imi place sa ma gandesc la ele. si uneori sa scriu despre ele ca si cum s-ar fi intamplat. si cred ca e ok asa, poate mult m ok decat daca s-ar intampla. sa ramana doar la nivel de imaginatie si sa stai undeva, pe o banca in parc sau intr-o cafenea si sa te gandesti la ele.

dar imaginea asta, sa te pipai cu un doppelganger de-al tau intr-un wc sau intr-un gang intunecat dupa ce ati iesit la o cafea, e chiar uncanny. si-mi aminteste de ceea ce citeam despre clone pe blogul lui exit. nu stiu, cred ca as vrea sa visez la noapte asta si sa-mi dau seama cum s-ar putea intampla asa ceva in mintea mea. si cum m-as simti daca as face un film din asta in minte mea, pt ca, pe bune, nici nu pot sa-l concep acum.

(mackenzie carignan)

mackenzie carignan e inca o poeta din usa care imi place. poemul asta se cheama 'tattoo':


taking from picture. specks of windows. how it does benefit the traffic. gravitational desire, always for you. cast in shadow, his fingers do spears. monsters taken aback. he doesn’t even know about architecture. puncture. so many of you. but he’ll go. there. without fading, without punctum. think of galaxies. broken subway beams. you are married to a faraway multitude. becoming of motion, the lightest. always waiting for the red clock, blinking and spotting and emptying next.


aici imi plac fracturile, care dau cumva impresia de autenticitate a fluxului astuia al gandirii. nu stiu daca sa-i spun 'monolog interior' sau whatever. pur si simplu, de f multe ori, eu si prietenii mei ne apucam sa povestim in txt despre tot felul de chestii care ni se intampla. care se intampla fie in interior, fie in exterior. si povestim cum i-am povesti cuiva care este alaturi, cum am dialoga cu cineva la care tinem. si riscul care apare cand facem toata povestea asta e discursivitatea. txt pare regizat, pare o compunere de clasele primare sau o poveste pe care am gandit-o inainte si abia dupa aceea am pus-o pe foaie sau in calc sau wtv. txtl bune pe care le citesc imi dau impresia ca sunt scrise chiar acum, in timp ce le citesc, ca autorul le face acum si special pt mine, nu ca le-a scris / elaborat inainte. txtl bune, pt mine, functioneaza ca un fel de mica deschidere in mintea si in inima cuiva. sigur, asta se poate intampla si in format de dialog 'legat', dar fracturile astea, micile flashuri, ma lasa pe mine, ca receptor, sa restabilesc legaturile dintre fragmentele de fraza pe care le-a conceput celalalt. si ma face sa-l simt o fiinta vie, care se gandeste chiar acum la toate chestiile astea, nu ca pe o constiinta care se afla in spatele unui txt pe care il citesc pe foaie sau in calc sau wtv si-mi zic, dupa ce-l citesc, ca e ok sau nu.

(rae armantrout)

am dat de ceva misto. minimalism american. tipei ii spune rae armantrout si txt se cheama 'a pulse'

find the place
in silence
that is a person

or like a person
or like not
needing a person

imi place dictia ei:) si felul in care curge, parca n-ar spune nimic deosebit / important, dar care a fost atat de inganat / apropriat incat e acum cel m propriu. si cand vb despre lucrurile care sunt intr-adevar ale tale, incetezi sa m fii patetic. si asta imi pare in regula. voiam si eu un timp sa scriu asa, pe un ton casual, fara pretentii, desi sa vb cumva despre lucrurile alea la care te gandesti multmult si pe care le tot treci prin tine pana simti ca le poti explica oricui in 5 minute si el / ea o sa te inteleaga (desi f rar reusesti sa faci asta, si uneori nici nu merita, pur si simplu ii vb celuilalt si-l lasi sa inteleaga exact ce vrea). si este linistea asta care apare dupa ce te gandesti mult la lucrurile care iti plac. cum stai undeva, cu gluga pe cap, si n-ai nicio treaba cu nimeni si te gandesti la lucrurile astea care iti provoaca placere si faci filme despre ele in capul tau. si le tii pt tine un timp, dupa aia alegi pe cineva caruia vrei sa i le spui, prima persoana care sa stie asta de la tine, si te autizezi in dialogul ala si totul e cald si bun si frumos:) si dupa aia le spui tuturor:) si uiti dupa o vreme ca-ti placea sa te gandesti la asta:)