('da')

in ult timp, scriu atunci cand nu am chiar nimic de facut. cand stau la o masa in vreo cafenea si astept pe cineva. cand stau in rand la medic si nu mi-am luat nimic de citit sau, chiar daca mi-am luat ceva, n-am niciun chef s-o fac. a devenit un fel de reflex, un fel de umplere a timpului - si cred ca-mi place asa. si nu stiu daca sa cer m mult de la mine acum, daca sa incerc sa spun ceva prin ceea ce scriu, ceva important si mare, cum voiam o vreme, sau daca sa ma relaxez si sa umplu m departe pagini de text care nu au nicio pretentie de la nimeni.

e ca atunci cand stai cu cineva si vbiti doar ca sa umpleti timpul si sa fie ceva intre voi, sa evitati blocul ala de tacere care va apasa pe amandoi. si, cumva, este un alt gen de atentie cand vb cu cineva asa. un fel de atentie relaxata. cand vb cu prietenii si ei au o problema, simti ca tb sa-i scoti din asta, sa-i consolezi, sa faci ceva pt ei - dar cand vb cu cineva cu care te-ai intalnit itamplator si ati iesit impreuna undeva discutia e mult m calma, nu incerci sa-l schimbi, nu-i spui ca e ceva in neregula cu el - pur si simplu il asc calm si dai din cap la ceea ce zice el - si nu pt ca ai fi de acord cu ceea ce zice, dar pur si simplu pt ca accepti ceea ce spune el, accepti ca cineva gandeste asa / vb asa. si cred ca numai asa e posibil sa empatizezi cu cineva - nu cand faci eforturi sa-l asculti, dar cand sunteti pur si simplu alaturi, fata in fata, si nu are sens sa-ti compui vreo imagine, incerci doar sa umpli timpul vbind / ascultandu-l. si esti mult m sincer asa. cel putin eu sunt.

sunt tot felul de exercitii stranii pt asta - sa stai fata in fata cu cineva, la inceput cu ochii inchisi, dupa aia sa deschizi ochii si sa te uiti in ochii celuilalt dar fara ca cineva sa faca vreun gest sau sa incerce sa transmita vreun mesaj, pur si simplu stai si accepti prezenta celuilalt alaturi de tine si n-ai nicio treaba cu asta. ma gandesc ca atitudinea care apare asa e f ok. am incercat, odata, sa fac chestia asta cu o prietena, dar a iesit cu totul altceva - am stat cred ca vreun sfert de ora uitandu-ne unul in ochii celuilalt si dupa aia ea era f ametita, dezorientata, radea straniu, a pornit in alta directie decat trebuia, era de parca ar fi fumat un joint - si nu stiu de ce a aparut asta. in tot cazul, ii placea sa fie asa si, daca ii placea, inseamna ca nu tb sa-mi fac nicio problema in raport cu asta.

ar fi f ok, cred, sa stau m mult in starea asta impreuna cu cineva - starea asta de acceptare calma - te descentrezi cumva, cand faci asta, si mie imi place sa ma descentrez:) sa ma gandesc la altceva decat la mine:) sau sa nu ma gandesc deloc:)

nu stiu, asta seamana intr-un anumit sens cu ceea ce spunea blanchot despre lectura - despre acel 'da' pe care il spui textului, un da de acceptare totala, un fel de da care nu inseamna aprobare ci pur si simplu 'da, lucrurile sunt asa cum sunt si eu n-am nicio treaba cu asta'. ar fi ok sa curgi prin lume asa - sa nu lasi nimic sa se lipeasca de tine m tare, sa pastrezi distanta in raport cu toate si sa zambesti frumos cand vezi ceva / pe cineva care-ti place si nici sa nu vrei sa te apropii de el / ea. ca atunci cand stai intr-un local si la masa de alaturi s-a asezat cineva fff frumos si calm si stai si te uiti la el / ea si zambesti si incepi sa te simti si tu bine.