il postez aici :) intr-un fel de avanpremiera :P sper sa va placa
În liceu, îmi asumasem rolul de guru pentru copii şi copile cu un an-doi mai mici decât mine – eram un fel de hippie atunci, cu păr lung (singurul tip cu păr lung din liceu) şi blugi evazaţi. Şi aveam o retorică gen 'uitaţi-vă cât de frumos e momentul ăsta', 'toate problemele pe care ni le facem sunt minore, inesenţiale, important e doar să respirăm încet şi să fim atenţi la frumuseţea din jur'. Unde mai pui că învăţasem şi să ghicesc în tarot, şi le ghiceam în parcuri necunoscuţilor – şi ne înţelegeam să ne vedem şi a doua zi, şi ne împrieteneam.
Acum n-aş mai vorbi aşa ca atunci – am învăţat să respect problemele şi grijile oamenilor cu care intru în contact, şi nu le mai minimalizez – şi mă zburlesc ca o pisică enervată atunci când altcineva spune chestii gen 'ceea ce ţi se întâmplă nu e important, hai să-ţi spun mai bine ce mi s-a întâmplat mie' sau 'uite cum aş proceda eu în locul tău'. Şi asta numai pentru că am învăţat să ascult.
Tot pe când eram în liceu, am cumpărat o cărticică – Eu şi tu de Martin Buber. Nu ştiam pe atunci că a avut un impact atât de mare asupra filosofiei contemporane – şi nici că avea să-mi influenţeze atât de tare interesele de acum – că datorită cărţuliei pe care tocmai o cumpărasem mă voi apuca de consiliere, că datorită ei o să ajung lector la catedra de filosofie a USM (unde sunt angajat acum) şi că o să-mi modifice într-atât felul de a privi la relaţii.
În tot cazul, datorită cărţuliei asteia a lui Buber, începând de prin anul II de facultate, aproape tot ce fac a început să se învârtă în jurul conceptului de dialog. Aşa am abandonat modul meu de a relaţiona din liceu – când le spuneam oamenilor că problemele lor nu sunt reale (nu înţeleg nici acum de ce le plăcea aşa de tare de mine) – şi am început efectiv să-i ascult.
M-am antrenat pentru asta aşa cum alţii se antrenează ca să obţină centura neagră în vreo artă marţială – am fost la seminarii de ceea ce se cheamă comunicare nonviolentă – unde ne învăţau să descoperim emoţiile şi necesităţile din spatele cuvintelor oamenilor cu care vorbim, să-i ascultăm până la capăt, fără să încercăm să-i schimbăm sau să le dăm sfaturi sau să le povestim întâmplările noastre – şi după aia să le oferim o baie de empatie şi căldură şi acceptare.
Şi, tot aşa cum înainte le ghiceam în tarot tuturor, am început, după workshopul de comunicare noviolentă, să caut oameni pe care să-i ascult, până când modul ăsta de a asculta – un mod de a privi în ochi, un mod de a privi într-o parte, un mod de a da din cap, o disciplină a abţinerii de la a-i judeca pe alţii şi o disciplină a abţinerii de la a vorbi în locul lor, de a-ţi alege cât mai exact cuvintele care le demonstrează că îi înţelegi – mi-a devenit un fel de a doua natură. Până am învăţat să fac asta, prietenii mei râdeau de mine – dar am tot insistat până au început să se mire de ce îi sună anume lui Alex şi nu vreunui iubit / iubită ca să-i povestească ce-i doare sau bucură.
Între timp, m-am împrietenit cu o profă de la USM, care practică ceea ce se cheamă consiliere filosofică şi dialog socratic – un mod de a aduce filosofia mai aproape de viaţa cotidiană (ceea ce-mi visam întotdeauna) – şi am adăugat la baza pe care o reprezentau abilităţile mele de ascultare şi un stil aparte de a întreba şi a interpreta evenimentele şi trăirile.
Făceam asta cu toţi. Pe băncile din faţa universităţii. În timpul cenaclului pe care-l moderam. Când ieşeam la ceai sau cafea cu prietenii şi stăteam ore întregi încercând să descifrăm sensurile experienţelor despre care îmi vorbeau.
Prietenii ăştia ai mei erau, în marea lor majoritate, prietene – întotdeauna m-am înţeles mai bine cu fetele decât cu băieţii, şi o persoană dragă îmi spunea că asta se întâmplă pentru că am o sensibilitate mai mult feminină – că mă interesează cum se simte omul, nu care sunt soluţiile pentru problemele lui. Ei, şi prietenele astea ale mele au început să-mi spună, pe rând: 'ştii, Alex, atunci când am început să ieşim împreună, eram îndrăgostită de tine – şi, treptat, mi-am dat seama că e mai bine să fim doar prieteni decât orice altceva. Şi mă bucur că avem o relaţie de încredere şi că pot să-ţi spun asta, pentru că ştiu că nu o să se schimbe nimic dacă o să ştii'.
Mă mira asta la început – până mi-am dat seama că şi eu am extrem de multe experienţe similare (da, durează mai mult să-mi înţeleg experienţele proprii – mă conectez mai greu la mine decât la oricine altcineva) – şi că le spuneam, deseori, aceleaşi lucruri fetelor de care mă îndrăgosteam eu – şi nu voiam ca relaţia noastră să se transforme în una erotică.
Mi-am dat seama că ele făceau pentru mine exact ceea ce făceam eu pentru prietenele cu care eram 'just friends' – şi o făceau, probabil, natural, fără să se fi antrenat pentru asta (da, femeile se pricep să asculte şi să înţeleagă şi să empatizeze mai bine decât bărbaţii – o probează toate sesiunile de 'bârfă şi susţinere' la care am participat) – şi mă îndrăgosteam de ele din acelaşi motive din care se îndrăgosteau de mine cele pe care – doar – le ascultam. Mi-am mai dat seama, după dinamica relaţiilor noastre, că ascultarea construieşte ataşament, şi că întrebările de tip socratic sunt o formă uşoarăuşoară şi frumoasăfrumoasă de flirt – iar flirtul construieşte atracţie – numai că asta e o poveste pentru un alt textuleţ.
În tot cazul, din momentul acela, un mix aparte de ascultare, întrebări, ironie caldă şi flirt au devenit – nici eu nu le ştiu proporţiile, doar le intuiesc, uneori mai exact, alteori mai puţin – un fel de semnătură pe care o pun pe toate relaţiile mele. Un brand.
